Cazna spre Creanga de aur

Astfel si-a intitulat Letitia Oprisan una dintre picturile care rezuma intr-un concept plastic, seducator si provocator totodata, un parcurs creator de peste 35 de ani si o intampinare marturisitoare, in care tensiunea interogativa se limpezeste parca tot mai mult in lumina revelata a raspunsurilor. Pentru ca artista isi copleseste literalmente privitorul si in aceasta a XX-a expozitie personala din eleganta incinta a galeriei “GalAteCa”, din aripa noua a Bibliotecii Centrale Universitare, cu stenica dezlantuire a armoniilor ei cromatice, dar si cu fervoarea trairilor spirituale care ii marcheaza atat de subtil apogeul carierei artistice.
Letitia Oprisan nu este ceea ce s-ar putea numi “o vedeta” a picturii noastre contemporane, desi maturitatea si eleganta frusta a discursului sau plastic o recomanda drept una dintre cele mai autentice si mai spectaculoase voci ale generatiei sale. Nefiind deprinsa a-si avocati abil idealul estetic, altcumva decat prin mijloacele pe care le stapaneste cel mai bine – cele ale picturii si ale artei sale, in genere – Letitia Oprisan a evoluat cu discretie, constant si in afara oricarui compromis, in limitele unei atitudini intotdeauna rezonabile fata de deschiderile si tentatiile exclusivismului stilistic.
Ca la orice pictor constient de propria instinctualitate, si pentru Letitia Oprisan exista un primat al culorii. Tablourile ei exulta sub aceasta irepresibila vibratie senzoriala a luminii. Campuri puternice de materie colorata palpita adeseori in alaturari ce sfideaza logica inveterata a armoniilor. Exista in pictura acestei artiste o acumulare energetica de substrat, deloc aleatorie si perfect dozata de un plan al constructiei plastice, pe care artista il controleaza permanent prin sintaxe si juxtapuneri cromatice de un rafinament extrem, alternand tonurile grave, saturate cu cele transparente. Aceasta ar fi “matricea” noetica a discursului pictural propriu zis, concentrarea de orbite cu o incarcatura de energii transcendente, pe care artista o percepe sub forma unui dialog aproape ocult cu zone inefabile ale existentei. O tensiune spirituala de o intensitate extraordinara se resimte in pictura Letitiei Oprisan, ce se transmite vizual nu prin obisnuitul cod al simbolurilor sau al alegorismului plastic. Nimic narativ nu conturba dialogul vizual pur, pe care il constituie artista prin sensibila poetica a acordurilor cromatice, pe de o parte, si prin intempestiva naturalete a gesticulatiei sale picturale, pe de alta parte, ce cardinalizeaza dinamic intreaga arhitectura a tabloului. Aici artista intervine cu spectacolul unor coregrafii graficate, in care negrul joaca rolul unei miscari interstitiale si delimitante nete (ramele, passepartou-uri) intr-un organism saturat de palpitul materiei colorate, ca un balans intre tenebra si lumina, intre neant si zidire, intre viata si moarte!
Si cu toate acestea, Oprisan doar in aparenta este un pictor abstract, in intelesul deplin al cuvantului. Privite cu atentie, in cuprinsul panzelor si cartoanelor sale se pot deslusi fragmente ale unor reprezentari figurative, cea mai frecventa fiind aluzia portretistica. In configurarea unui univers al starilor metafizice, al introversiunii si al revelatiei mistice, artista se ajuta de un cod cromatic rezonant cu propria vibratie launtrica, pe care il investeste cu incarcatura semnificanta a unui mesaj. Imagismul pictural, astfel nascut din descarcarea gestuala si arhitecturile tonale ale instinctului ei coloristic, este o proiectie a trairilor sale interioare, de o ardenta impinsa pana la disolutie si metamorfoza, intr-o metarealitate, in care trupul si sufletul se incarca de o inalta lumina spirituala, eliberatoare si, crede artista, mantuitoare. Este aici un soi de mistica a conversiunii materiei in expresia ei sublimata. Artista ne introduce intr-un teritoriu marcat de “conexiuni noetice” – cum o face intr-un diptic monumental cu vocatie simbolica si terapeutica – de energii “zamislitoare”, de “enigme”, de imbolduri “escaladante” si “tensiuni ascensionale”, transfuzionand un “univers vibrator” intr-un organism adancit in “ruga” si incantatii (“solfegieri”) “caniculare”, imaginand sau asumandu-si “sacrificiul” unei “eterne deveniri”! Acestea sunt vamile, “portalurile” conceptuale, prin care Letitia Oprisan ne conjura sa trecem, ca intr-o ardere de tot rituala, pentru a-i deslusi faptura launtrica. Adica, aceea din care se intrupeaza in fiece clipa Fiinta, in daruirea generoasa si vitala a culorilor asternute in rama unui tablou; uleiuri, acrilice ori tempere, desferecand frumuseti din gesturi si trairi esentiale, pe care ni le restituie cu solemnitatea unui sacerdot al sperantei.
“Cazna spre Creanga de aur” este dipticul tutelar al recentei expozitii de la “GalAteCa”, in care miza estetica si morala a artistei este incifrata intr-o seducatoare metafora plastica. In aceasta temeiul initiatic al culturii si credintelor dainuitoare ale omenirii este incorporat cu rafinament si vibratie expresiva, ca un miez de intelesuri intr-un Logos pictat! Este modul cuceritor prin care artista face perceptibil un univers ce in chip obisnuit exista ocult in genunea simturilor noastre. In felul acesta, lumea pare a-si regasi calea luminata si bucuria de a spori prin dainuire si sacrificiu miracolul vietii.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar