Ce-a lăsat în urmă/ de T.R. Richmond

Editura RAO va publica în curând Ce-a lăsat în urmă, de T.R. Richmond, un thriller psihologic abordat din perspectivă modernă despre felul în care informațiile ajung la noi în secolul XXI. T.R. Richmond este pseudonimul jurnalistului britanic Tim Relf. A scris pentru ziare locale, regionale și naționale, pentru reviste și site-uri web. Ce-a lăsat în urmă este romanul său de debut.

Când Alice Salmon moare, cu un an în urmă, undele tragediei ating presa, internetul și, bineînțeles, zguduie inimile celor dragi. Accident, crimă sau sinucidere? Profesorul de antropologie Jeremy Cooke, cel care o cunoaște mai bine decât toți, este hotărât să stabilească adevărul și să refacă imaginea lui Alice cu ajutorul jurnalelor lăsate de ea, al mesajelor rămase pe telefonul mobil, al prezenței online, al extraselor din interogatoriile poliției. Cooke nu știe însă unde îl va duce această încercare…

„Forum online, Southampton StudentNet, duminică 5 februarie 2012

Subiect: Accident

Știe cineva ce se întâmplă jos, la râu? Sunt ambulanțe și mașini de poliție peste tot.

Postat de Simon A, 08.07

E adevărat. E plin de polițiști. Johnny R a ieșit la vâslit și spune că tot malul e restricționat.

Postat de Ash, 08.41

Sper că nu a fost vreun accident, barajul acela a fost mereu o capcană fatală. Cei de la universitate ar fi trebuit să-l izoleze de ani buni. Luna trecută s-a înecat acolo un câine.

Postat de Clare Bear, 08.48

O fi capcană, dar trebuie să-ți faci de cap pe acolo sau să fii foarte ghinionist ca să cazi în apă peste balustradele acelea.

Postat de Woodsy, 09.20

Se pare că e un vagabond.

Postat de Rebecca biologa, 09.54

Pe Twitter scrie că a fost un tip de la o petrecere de burlaci, care s-a urcat pe pod pentru un pariu. S-a lovit la cap în cădere, așa că era inconștient. Eu pescuiam în partea aia a râului… e foarte rece acolo iarna. Câteva secunde acolo și faci hipotermie, fără îndoială. Curenții sunt puternici, te trag la apă adâncă dacă nu ești un înotător super puternic.

Postat de Graeme, 10.14

Înainte, acolo mergeau toți sinucigașii. Pe bune.

Postat de 1992, 10.20

Ar trebui să vă țineți gura, morbizilor, și să vă plângeți mai departe de cât de lefteri sunteți – imaginați-vă cum s-ar simți familia omului aceluia dacă ar citi toate porcăriile astea.

Postat de Jacko, 10.40

Familia n-o să intre pe pagina asta, nu? Doar sadici ca mine și ca tine, Jacko, care n-avem o viață adevărată!

Postat de Mazda Man, 10.51

Fratele meu e pompier și crede că e vorba de o fostă studentă, pe nume Alice Samson.

Postat de Șmecherul, 10.58

A fost o fată Alice Salmon în generație cu fratele meu. Fată foarte bună, din câte se spune.

Postat de Harriet Stevens, 11.15

Sunt multe Alice Salmon pe Facebook. Se pare că numai una a fost aici la universitate. Nu e nimic nou pe cronologia ei de ieri după-amiază, când a scris: „De-abia aștept să ies diseară în Flames“. Înseamnă că încă locuia în Southampton?

Postat de Katie Perryfan, 12.01

OMG. Tocmai am aflat de Alice Salmon. Nici n-am cunoscut-o și sunt devastată. Nu avea copii, nu? Vă rog, spuneți-mi că NU E adevărat.

Postat de Annie Orfana, 12.49

Deja roiesc polițiștii pe acolo. De ce sunt așa de mulți? Nu a fost un accident?

Postat de Simon A, 13.05

Bună ziua, tuturor. Eu am fost în an cu ea, dacă e acea Alice Salmon. A stat în Portswood, pe urmă în Polygon în ultimul an. Lucrează în media, la Londra, deși nu mi s-a părut niciodată genul „midie“.

Postat de Gareth1, 13.23

Peștele Alice, așa îi spuneam noi! Nu-mi vine să cred că e adevărat. Ce ziceți dacă facem o pagină-tribut pe Facebook?

Postat de Eddie, 13.52

Peștii n-ar trebui să știe să înoate?

Postat de Smithy, 13.57

Du-te-n m..a, Smithy, nu e momentul. Bo..e.

Postat de The Bear, 13.58

Nu se întâlnea cu un tip de la Soton? Era fata pistruiată, nu? Care purta multe pălării?

Postat de jane-nu-așa-de-ștearsă, 14.09

Universitatea va da în curând o declarație oficială pe tema asta; până atunci, nu se cuvine ca pe acest site să apară orice fel de comentarii, așa că suspend discuția din acest moment.

Postat de Administratorul Forumurilor StudentNet, 14.26

[…]

– Vrei să mergem la mine? m-a întrebat Ben.

– Ca să bem o cafea?

– Și pentru asta.

Pentru o secundă am vrut să plec, dar simțeam efectele șampaniei și nu aveam de gând să mă întorc la mine acasă. Locuiau șase oameni acolo și era aiurea. Mai ales că fusesem mai devreme în camera mea și se întorsese. LUCRUL.

Ben mi-a pus mâna pe coapsă. «Alice, tu nu ești deloc așa», mi-am zis eu. Niciodată nu mă culc cu bărbați de la prima întâlnire. Am văzut imaginea noastră reflectată pe oglinda mare, împleticiți pe canapeaua maro, cu paharele goale pe masa joasă.

– Vrei să mergem?

– Da, i-am răspuns, cât de nonșalant puteam, dar a sunat ca și cum vorbeam eu, cea veche, prea conștientă de sine, dar el nu mă cunoștea pe mine cea veche și mi-am dat seama că, dacă luam puțină cocaină, nu aveam să fiu eu.

– Vreau să fac dragoste cu tine, mi-a șoptit în ureche când ne-am ridicat. Simțeam că sunt la milioane de kilometri distanță de fata din Corby care se întreba cum avea să atingă un bărbat și cum avea să se simtă după aceea, dacă avea să arate sau să fie altfel, chiar dacă ar fi fost vizibil doar pentru cei care o cunoșteau cel mai bine, mama și tata (nu Robbie, prostul acela n-ar fi observat nici dacă i-ar fi crescut încă un picior!). Mai am destulă băutură acasă. Mai am destule alte lucruri, a zis el, atingându-și nasul.

– Sunt o fată cuminte, am spus eu, râzând.

[…]

Interviu cu Alice Salmon în numărul din toamna anului 2005 al revistei studențești Voice de la Universitatea Southampton

Î: Cum ți-ai ales cursul?

R: Un profesor mi-a spus odată că școala ne poate face să ne îndrăgostim de un autor, dar universitatea ne ajută să înțelegem de ce suntem într-o relație cu el. Am vrut să aflu cum o adevărată sihastră precum Emily Brontë a avut atât de multe de spus când era atât de tânără. Doar nu a călătorit mult și nu a avut internet. Toată înțelepciunea aceea cultivată într-un colțișor bătut de vânturi din Yorkshire Moor. Cred că trebuie să rețin fraza asta, îmi place cum sună: cultivată într-un colțișor bătut de vânturi din Yorkshire Moor!

Î: Ai un iubit?

R: Nu, dar sunt dispusă să primesc oferte. Nu că aș avea timp pentru bărbați!

Î: Privești jumătatea plină a paharului sau jumătatea goală?

R: Cu siguranță, jumătatea plină. Dar voi mai bea unul, dacă faceți cinste. Un Mojito, vă rog.

Î: Care e locul preferat?

R: Southampton. Mai ales Flames, în serile de miercuri. În rest, orice loc în care am nevoie de bocanci de munte.

Î: Ce anume te inspiră?

R: Oamenii din New Orleans care reconstruiesc orașul după uraganul Katrina. Am văzut un filmuleț cu o bătrână scoasă pe sus din casa inundată și nevoită să-și lase câinele în urmă – i-a lăsat mâncare în vas, deși știa că bietul animal va muri. Bine, nu e vorba de o persoană, dar tot am plâns cu sughițuri.

Î: Păreri despre politică?

R: Destule, dar sunt în mare parte inconstante și contradictorii. Dar împrumuturile pentru studenți sunt nasoale!

Î: Ce vrei să faci când o să fii mare?

R: Nu voi fi mare niciodată, așa că nu pot să răspund! Serios, aș vrea să spun că voi asigura pacea în lume, că voi eradica sărăcia și voi găsi leacul pentru cancer, dar probabil voi ajunge șomeră sau stagiară pe vecie. Asta presupunând că obțin diploma, acum deja am depășit termenul de predare al unei teme.

Î: Fă-ți o descriere în trei cuvinte.

R: Întârzii, sunt loială și muncesc mult (știu că la «muncesc mult» am folosit două cuvinte, dar se pune tot ca unul).

Î: Ce-ai schimba la tine dacă ai avea o baghetă magică?

R: Labele picioarelor, părul, umerii… Cât timp aveți la dispoziție?

Î: Ce te înfurie?

R: Lucrurile obișnuite. Nedreptatea. Violența. Egoismul. Eu însămi. Și cafeaua rece. Nu tolerez cafeaua rece.

Î: Care e cel mai de preț obiect pe care îl ai?

R: IPod-ul, familia și prietenii mei. Nu neapărat în ordinea asta…

Î: Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

R: Norocul înseamnă să crezi că ești norocos. A spus-o o persoană celebră, nu-mi mai amintesc cine.

Î: Dacă ai câștiga un milion la loterie, pe ce l-ai cheltui?

R: Profesorii primesc mite?

Î: Care e cea mai mare realizare?

R: Am câștigat o competiție de scrieri literare la cincisprezece ani.

Î: Care e cel mai mare regret?

R: Je ne regrette rien. De fapt, regret ceva, dar dacă v-aș spune, ar trebui să vă ucid…

Î: La sfârșit, spune-ne un secret despre tine.

R: Când eram mică, mă prefăceam că eram o persoană cu totul diferită, inventam nume noi și îmi plăsmuiam un trecut și o identitate nouă.

[…]

Scrisoarea lui Alice Salmon, 8 septembrie 2011

Dragă Eu,

Probabil, te întrebi de ce îți scriu. O ziaristă de douăzeci și cinci de ani care trăiește în sudul Londrei. Nu te îngrijora, nu ai dat de necazuri. Nici nu sunt pe cale să scriu vreun articol revelator și groaznic despre tine. Nu e stilul meu.

E pentru că tocmai citesc o carte extraordinară, care se numește Dear Me, plină de mesaje pe care unii oameni le-au scris către ei înșiși, cei de la șaisprezece ani. O să folosesc ideea la serviciu și aș vrea să o lansez cu scrisoarea mea. A ta.

Trebuie să te lași puțin dusă de val, domnișoară! Nu obții nimic dacă stai și te stresezi în toiul nopții. Așa cum îi va plăcea să spună unui șef pe care încă nu-l cunoști, de câte ori vei fi într-o situație grea: la urma urmei, n-a murit nimeni.

E în regulă să-ți fie frică. E în ordine. E important să nu lași frica să te tragă înapoi. Sheryl Sandberg, directoarea executivă de la Facebook, avea dreptate când a zis: Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Uneori trebuie pur și simplu să te arunci cu capul înainte.

Nu îți mai face probleme pentru felul în care arăți. Nu ai picioare de nutrie și nici umeri de halterofil. Ești unică. Probabil o să dureze ceva timp ca să afli exact ce e, dar o să merite, pentru că, așa cum spunea tatăl tău – tatăl meu, al nostru – tu nu ești decât una, Alice Salmon.

Sper că nu o să te simți prost când o să citești asta. Dacă te consolează cu ceva, The Advertiser se vinde în vreo douăzeci și șapte de exemplare, așa că nu prea are cum să devină viral (evident că o să editez fraza asta înainte să-l las pe șeful s-o vadă, la fel o să fac și cu înjurăturile). Ori asta, ori o s-o public și la naiba cu toate. O să public și o să fiu «acolo», dar și asta face parte din ceea ce suntem: produsul generației internetului.”

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO