Ce bine-ar fi de-aș fi PC !/ de Tudor Călin Zarojanu

Care dintre noi n-a constatat, măcar o dată, cu stupoare și chiar cu enervare, că-și amintește numere de telefon ale unor prieteni care au plecat de mult din țară sau au trecut Styxul, dincolo de care, cel puțin din câte știm până în prezent, nici una din rețelele GSM nu are arie de acoperire? Asta ca să nu mai vorbim de amintirile pentru care am da orice să le facem pierdute, pentru că sunt legate de lucruri extrem de neplăcute din trecutul nostru.

De câte ori nu ni s-a întîmplat, în schimb, să uităm lucruri importante – de la ziua căsătoriei până la ora unei întâlniri de afaceri –, despre care ne amintim (ori ne sunt  amintite) atunci când e prea târziu? Bașca întâmplările frumoase, emoționante sau amuzante care se rătăcesc prin cotloanele memoriei, de unele din ele amintindu-ne doar cu totul și cu totul întâmplător, conjunctural, altele fiind pierdute în veci.

Una peste alta, este evident că ne folosim într-un mod complet neperformant memoria, care păstrează date inutile, pierde unele din cele vitale, iar zone largi pur și simplu nu le folosește.

Și, mă rog, de ce asta? Pentru că, vai, nu suntem PC-uri și nu avem la dispoziție programe simple și eficiente, cu „interfețe prietenoase”, care să ne permită gestionarea inteligentă a memoriei cu care am fost dotați. Ia să fie amintirile mele fișiere, dotate frumos cu extensii, ca să știu despre ce e vorba în propoziție, să pot să le selectez frumos pe toate alea care se referă la un accident din viața mea (*.acc), să apăs zâmbind tasta „Delete” – „Are you sure?” – „Yesssssssss!” – și gata!

Să-ți poți gestiona informațiile din creier – ce perspectivă superbă! Să le pui în foldere diferite, să nu te-mpiedici de ele la tot pasul. N-ai deschis folderul „Trădări”, n-ai treabă cu trădările. Decât în momentele de masochism. Să-ți poți muta fișierele de ici-colo, să-ți faci „My briefcase” cu datele de care ai nevoie în mod curent! Să salvezi datele importante pe suporturi exterioare, pe care să le poți păstra în sertare încuiate! Să-ți parolezi gândurile, să nu aibă acces telepații la ele!

Și-apoi relațiile sociale! Cînd vrei, intri în rețea – când n-ai chef, lucrezi individual, „off line”. Vă dați seama ce tare ar fi!?

Din punctul meu de vedere, ASTA e adevărata, suprema provocare a științei, la care ar face bine să se înhame serios și sistematic, la un loc, neurochirurgi, specialiști IT, psihiatri, psihanaliști, sociologi, psihologi, parapsihologi, electroniști și, de ce nu?, duhovnici.

Din păcate, suntem îngrozitor de departe de acest obiectiv cu o miză uriașă. Până acum, cercetătorii n-au reușit nici măcar să identifice unde în creier e înregistrat un cuvânt anume – să zicem „pisică” – necum o imagine sau o idee.

Dar să nu ne pierdem speranța. Mâine, cine știe…?