Ce este arta?/ de Tudor Călin Zarojanu

Cât m-a înnebunit tata în adolescență – și chiar mai târziu – cu întrebarea asta! Continuată cu chestii de genul: „Dacă eu găsesc în apa unui râu o piatră în formă de ou șlefuit și o expun într-o galerie, cu titlul «Facerea lumii», e artă sau nu?”

Să vedem ce zic dicționarele!

„1. Abilitatea umană de a face lucruri; creativitatea omului, așa cum e ea diferită de lumea naturii; (…) 3. orice îndemânare specifică sau aplicațiile ei (arta de a-ți face prieteni); (…) 5. muncă creativă sau principiile ei; (…) 9. (arhaic) o parte a educației”. (Webster’s NewWorld Dictionnary)

„1. Aptitudine, abilitate a face ceva; 2. Ansamblul mijloacelor, procedeelor, regulilor privind o activitate, o profesie (arta culinară); (…) 5. Manieră de a face care manifestă un gust, o căutare, un sens estetic”. (Larousse)

„1. Formă a activității umane constând în realizarea de structuri expresive capabile să genereze și să comunice emoții specifice complexe , la care participă, atât în actul creației cât și al receptării, senzoralitatea, afectivitatea și inteligența”. (Mic Dicționar Explicativ)

Definiția MDE este de departe cea mai aproape de o lămurire, căci „abilitatea de a face lucruri” (!) include orice produs uman, inclusiv o priză sau un șubler, la fel ca și „îndemânarea”, „munca creativă” privește știința tot atât cât și arta, „un gust” nu spune absolut nimic, iar „căutarea” nu înseamnă și găsire.

Varianta românească spune, în schimb, câteva lucruri esențiale:

– că structurile (produsele) artistice sunt capabile să genereze și să comunice emoții;

– că sunt importante deopotrivă creația și receptarea;

– că sunt implicate simțurile, sufletul și mintea.

Dar și această definiție lasă în suspensie întrebări justificate:

– ce înseamnă „emoții specifice complexe”? specifice pentru ce? cât de complexe? emoțiile cui – e suficient dacă emoționează (un pic) un singur receptor sau trebuie să emoționeze (mult) un anumit număr de receptori, o masă critică (și care ar fi aceasta?) pentru a putea vorbi despre artă?

– ce înseamnă „realizarea de structuri expresive”? cât de consistentă trebuie să fie realizarea? sunt frecvente cazurile în care produsele artistice sunt compuneri care combină întâmplarea, creația spontană și creația premeditată, conștientă, realitatea și ficțiunea, întâmplarea și elaborarea: un artist care găsește o rădăcină sau o creangă contorsionată spectaculos, o prelucrează și îi conferă o anume semnificație; un pictor care stropește pânza la întâmplare cu felurite culori și apoi integrează petele într-un tot coerent; regizorul care ia secvențe de arhivă (vezi „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”) sau de ciné-vérité (vezi „Mondo Cane”), le montează într-o idee și obține ceva care nu e un documentar, dar nici film artistic nu-ți vine să-l consideri; autorii de cărți non-fiction, în care intervenția creativă scriitorului e aproape de zero, el nefăcând altceva decât să consemneze mărturii (de pildă, transpunând înregistrări audio în care participanți ori martori ai unor evenimente le povestesc – „Oaza”, Petru Popescu); compozitorul care prelucrează teme folclorice – în toate aceste cazuri e relevant sau nu procentul creativ din totalul rezultat?

– cât de mare e rolul receptării? e important sau nu dacă un receptor (sau zece, sau zece mii) văd în opera de artă cu totul altceva decât a vrut să comunice artistul? e important sau nu dacă văd drept operă de artă un produs care n-a fost conceput deloc de către un artist (aceeași creangă contorsionată sau o piatră)?;

– care sunt „gradele de libertate” ale senzorialității? putem integra în noțiunea de artă mirosul, gustul, pipăitul? și chiar dacă ne-am limita la văz și auz – în ce limite implicarea acestora are legătură cu creația? Un zgomot strident sau o rază laser firește că produc senzații puternice, dar când sunt și cînd nu sunt acestea de natură artistică?

– afectivitatea este extrem de subiectivă; Alex Ștefănescu vorbea despre șantajul sentimental în artă: dacă scrii o carte sau faci un film despre cun copil care se luptă cu leucemia, sigur vei emoționa pe toată lumea – dar asta te face automat artist? Un receptor poate fi făcut fericit de cartea ta din simplul motiv că i-ai trezit nostalgia unor întâmplări din viața lui, și așa mai departe;

– în fine, percepția mentală, la nivelul intelectului, este și ea extrem de discutabilă din punctul de vedere al creației artistice: sigur că e bine dacă o carte te pune pe gânduri, dezvoltând idei interesante, dar același lucru îl poate face o teorie filozofică, un studiu sociologic, un articol științific sau o anchetă jurnalistică.

Concluzia e simplă, dar enervantă: nu există o definiție acoperitoare a artei, așa cum nu există una mulțumitoare nici pentru inteligență, nici pentru cultură, nici pentru intelectualitate, nici pentru bunul ori prostul gust. Cu atât mai mult cu cât definițiile citate mai sus ocolesc cu totul și alte întrebări sâcâitoare:

– chiar admițând că s-ar putea defini ireproșabil ce este o operă de artă, rămâne întrebarea ce este un artist: o persoană care creează un obiect artistic? Unul? Măcar unul? Poți numi artist pe cineva care a pictat un tablou frumos și-n restul vieții n-a avut nici o treabă cu pictura? Întrebarea pare retorică, cu răspuns evident negativ, dar dacă ne translatăm din pictură în literatură avem o mare problemă, pentru că Margret Mitchell, Giuseppe Tomasi din Lampedusa sau Axel Munthe au scris câte o singură carte – unanim considerate drept excepționale;

– experimentalismul este deopotrivă inevitabil și benefic; o istorie a artei în care toată lumea ar fi sculptat ca Michelangelo sau ar fi scris ca Shakespeare ar fi cumplit de monotonă; dar până unde poate merge experimentalismul ca să putem accepta că am rămas încă pe teritoriul artei? Sigur că „e voie” să se integreze în muzica simfonică instrumente de muzică populară sau chiar „efecte sonore” (vezi trasul cu pușca în nu știu ce polkă), dar ce se întâmplă când efectele sonore devin însăși substanța compoziției – nu doar punctări exotice, izolate, ale liniei melodice? Și când aceste efecte ajung să integreze orice, de pildă un câine tras de coadă?

– apropo de câine, s-a ajuns la „experimente” de genul câinelui lăsat să moară de foame și de sete legat într-o sală de expoziție, ca „act artistic”; integrarea în „opere” a unor persoane vii (cel puțin astea n-au fost silite să moară), inclusiv în varinata nud; ca să nu mai vorbim despre deja „clasicele” ridicări la rangul de opere de artă a obiectelor banale, începând cu closetul lui Duchamp și sfârșind (oare?) cu artistul care a „expus”, drept compoziție, un atelier auto reprodus cu fidelitate și – ceea ce e mai important – fără nici un aport creativ; e tot artă? În sensul definițiilor din Larousse și Webster – da!