Ce înseamnă a fi credincios?/ de Marius Vasileanu

Vă propun să pornim de la una din legendele de întemeiere din Bucovina care-i are eroi pe domnitorul Ștefan cel Mare și pe îndrumătorul spiritual al acestuia, Cuviosul Daniil Sihastrul. Una dintre legende (culeasă de Șt. Teodorescu-Kirileanu în volumul “Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt. Istorisiri și cântece populare”, Focșani, 1903, Tipografia Aurora, p. 90) se referă la întâlnirea dintre domnitor și îndrumătorul său spiritual. Legenda este intitulată “Ștefan Vodă și turcii” (Teodorescu-Kirileanu p. 46-54). Rătăcind prin munți, ca urmare a înfrângerii suferite în fața turcilor, Ștefan “vede zarea unei lumini licărind prin crengile unor copaci”. Nu știm dacă povestașul se referă cumva la o lumină supramundană. Răspunsul este mai degrabă negativ, vorbindu-se despre lăcașul de retragere (care poate fi vizitat și astăzi la Putna) al pustnicului Daniil. După ce găsește chilia săpată în stâncă, domnitorul este supus la altfel de încercări. Pur și simplu este testat, este “negociată” eventuala sa întrevedere cu Sihastrul. Bătrânul se preface a nu-l cunoaște, îl obligă să se smerească: “Și dacă întru adevăr ești tu Ștefan Vodă, spune-mi ce cauți prin aceste locuri pustii”? Domnitorul este obligat la maximă sinceritate, la o formă de spovedanie – îi vine greu să recunoască faptul că a fost înfrânt de dușmani. După ce mărturisirea este completă, testul nu se oprește. Recunoaștem aici duritatea specific tradițională a acestui gen de preparatio: “Asta nu-i cu putință, zi mai bine că ești altcineva, iar nu Ștefan Vodă cel viteaz, și-atunci mai degrabă te-oi crede și ți-oi da drumul înăuntru!”. Pare că îndrumătorul “se joacă” cu ucenicul, încercarea devine foarte dură pentru nervii unui rege! Ștefan cel Mare declară dezamăgit că “de data asta norocul m-a părăsit și acuma mă aflu unde nici nu m-am gândit!”. Așadar recunoaște că a uitat de rolul determinant al ajutorului divin în lupta sa.

Suntem într-un punct nodal de revenire la Sursă. Fără a mai înțelege ce se petrece cu el și cu regatul său, principele este nevoit a apela la cel care are puterea de a vedea lucrurile așa cum sunt în realitate, dincolo de aparență. Ștefan “revine la contemplativul pur, care e distanțat de efortul războinic” subliniază cel mai important exeget al acestei legende, Pr. Andrei Scrima (în volumul “Experiența spirituală și limbajele ei”, Editura Humanitas, București, 2008, p. 346).

Din momentul în care este acceptat ca ucenic – odată încercările parcurse – este primit în chilie, iar inițiativa nu-i mai aparține conducătorului țării. Domnitorul este la rândul său condus spre verticala (spirituală) de la care va putea avea o cu totul altă perspectivă. Primul pas este (aparent) fizic: “se suiră amândoi pe vârful stâncii în care era săpată chilia”. Apoi, traseul și procedura inițiatică continuă surprinzător. Domnitorul este invitat să privească în sus și este întrebat dacă vede ceva. La răspunsul său negativ este invitat să-l calce pe sihastru: “Calcă pe piciorul meu drept!” După ce se sfiește să facă acest gest, în final principele răspunde îndemnului și atunci începe “a vedea”. Ochii spirituali i se deschid. Este un procedeu magic, șamanic, regăsit în fenomenologia religiilor. Ne amintim de relatarea lui Motovilov, biograful Sf. Serafim de Sarov, care a fost martor pe pielea sa al unei experiențe înrudite generată de atingerea duhovnicului. În cazul lui Ștefan este deocamdată un procedeu inițiatic care-l ia prin suprindere pe ucenic, se sfiește să-l facă. Sfială care este și o continuare a preparării întâlnirii sacrului. Ulterior, în urma “călcăturii”, discipolul primește instantaneu capacitatea de a vedea cu ochii spirituali. El descoperă niște lumini lângă un copac (aflat, spune legenda, chiar pe locul actual al mănăstirii): “iar în copaciu văd arzând o mulțime de lumini”.

Procedura continuă, Ștefan fiind întrebat dacă aude ceva. La răspunsul său negativ, este îndemnat să calce de această dată piciorul stâng al lui Daniil Sihastrul. Rezultatul instantaneu este acela că a început a auzi: “mai frumoasă cântare decât asta n-am mai auzit de când sunt”. Neștiind ce sunt aceia care cântă, i se răspunde că sunt îngeri. Urmează îndemnului maestrului de a construi o mănăstire exact în acel loc, ceea ce va atrage, îi profețește acesta, victoria împotriva tuturor dușmanilor.

“Acum Ștefan nu mai vede prin el însuși, ci doar după ce a intrat în comuniune, în legătură organică cu contemplativul”, notează profesorul Scrima. Regăsim “reprezentarea axei imuabile și inatacabile a lumii sub forma clasică a unui copac” (Scrima 2008: 347). Cu alte cuvinte – apropiindu-ne totodată de șamanism – abia acum ascensiunea spirituală poate începe. Putem desluși mai multe trepte de apropiere față de această ascesiune par excellence: preparerea, acceptarea, ascensiunea de ordin fizic (pe stâncă), atingerea prin călcătura pe piciorul maestrului…

Domnitorul află că templul există deja. Prin ratașarea la sacru, destinul său real și al țării revine la matca firească, alta decât cea închipuită la deznădejde. “Latura dreaptă are în genere, în culturile tradiționale, o funcție legată de vederea transmundană, cea stângă de acustica lumilor de dincolo, sunetul fiind relativ inferior față de revelația vizuală” (Scrima 2008: 347), subliniază hermeneutul. Faptul că îndrumătorul (duhovnicul) precizează despre cei ce cântă “Aceia nu sunt preoți, ci îngeri” este considerat de profesorul Scrima o puternică evidențiere a caracterului transmundan, sacru al locului depistat de Ștefan alături de Daniil Sihastrul.

Concluziile care se impun în urma meditației la cele de mai sus trimit spre moștenirea și transmiterea Tradiției. Domnul țării este îndemnat astfel: “Pune gând la Dumnezeu să ridici mânâstirea chiar pe locul copacului acestuia”. Această “punere de gând” către Tatăl ceresc, singurul factor determinant în realitate pentru economia luptelor principelui, este o altă modalitate de a prefigura ceea ce nu este rostit în text și nici analizat de Pr. Scrima. Ne întrebăm pe bună dreptate de ce “atingerea” maestrului, contactul cu sacrul nu se produce în altă modalitate? O atingere cu mâna, pur și simplu… – precum am văzut că se petrece în alte cazuri.

Răspunsul pe care noi îl dăm la întrebarea de mai sus este legat strict de această “călcătură” a maestrului de către ucenic – întâi a piciorului drept, apoi a celui stâng. Nu vom stărui asupra diverselor feluri de a păși fie într-un templu, fie într-un dojo (spațiu de practică zen) sau despre pașii practicați de diverse ordine inițiatice. Pur și simplu această călcătură parcă mai mult decât pe urmele maestrului, cât “întru” urmele sale, ne sugerează o splendidă imagine a transmiterii tradiției inițiatice de la învățător la ucenic. Precum ar merge în zăpadă unul pe urmele celuilalt, tot astfel par a începe urcușul arborelui cosmic, ghidați de îngerii veșnic (în)cântători…

Dar același pasaj este o splendidă ilustrare și răspuns la întrebarea: ce înseamnă a fi credincios? În lucrarea “Sensuri metafizice ale crucii”, carte care cuprinde o serie de dialoguri între Anca Manolescu (ea însăși o hermeneută a legendei sus-menționate), Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu (Ed. Humanitas, 2007) găsim următorul pasaj aparținând lui Andrei Pleșu: “În «Ieșirea» (33, 18-23), Moise îi spune lui Dumnezeu: vreau să te întâlnesc, arată-mi slava Ta! Fă ceva pentru ca vederea Ta să îmi fie cu putință! Și El îi spune: maximumul ce pot face este ca tu să stai în crăpătura stâncii cu ochii acoperiți, iar eu voi trece și, numai după ce am trecut, poți să mă vezi din spate. Grigore de Nyssa, în «Viața lui Moise», are o interpretare superbă la pasajul acesta în care spune: asta înseamnă credința, în fond. Înseamnă asumarea calității de urmăritor, următor și urmaș: credincios e cel care merge în urmă, cel care merge pe urma cuiva. A vedea spatele înseamnă a fi în coloană, a fi în spatele Celui pe care îl urmezi.” (p. 122).

Declarând că și-a pierdut până și norocul, domnitorul își regăsește credința călcând pe urmele duhovnicului, a îndrumătorului său spiritual. A fi credincios înseamnă a face parte dintr-o Tradiție în lăuntrul căreia, pe măsura aprofundării tainelor, pășirea pe urmele îndrumătorului devine sine qua non.