Ce legătură există între Bachelard și Mița Baston/ de Bogdan Crețu

Din păcate, de câțiva ani, imediat după perioada sesiunii și a restanțelor sau a susținerii examenului de licență, devin mizantrop pentru câteva ceasuri. Sunt momente de igienă psihică, care țin de instinctul de apărare al creierului meu; sunt, de asemenea, semne că umorul, care mă părăsește rar, nu îmi mai ține de cald. Din păcate, cum sunt într-o permanentă criză de timp în ultima vreme, sunt nevoit să scriu acest articol într-o asemnea stare de “convalescență”.

L-am ascultat în seara asta pe ministrul învățământului la un post de știri cu iz propagandist. Nu părea convins de ceea ce spune, părea chiar distant. Clar este că el conduce acum un sistem lipsit de repere, care a fost nevoit să renunțe la calitate. În fine, omul promitea că noua lege a învățământului va schimba această criză a calității. Cum să ai încredere? Dar un lucru e cert: de vreo 7-8 ani asistăm impasibili la prăbușirea sistemului educațional românesc. Ajung, ca profesor cu exigențe nu mari, ci minime, care țin de bun-simț, să apreciez când dau de o teză curățică, scrisă neutru, dar corect. Studentul nu se mai rușinează dacă nu știe, i se pare că așa e normal; când îi reproșezi că nu a citit, te privește galeș, cu ochi umezi și doar că nu-ți spune că ai pretenții exagerate.
Încep să îmbătrânesc, fac, cu siguranță, parte dintr-o altă lume. Nu evit, prin urmare, stereotipul: pe vremea mea nu era așa. Am ales să dau admitere la Litere pentru că eram maniac: citeam și iar citeam și credeam (cred și acum, nu-i vorbă) că nimic nu e mai important decât cititul. Când găseam o carte pe care o vânam de mult prin anticariate, jubilam. Așa fac și acum. Așa fac și unii dintre prietenii mei mai vechi. Când le povestesc, uneori cu un entuziasm ce poate părea vetust-romantic, studenților mei despre anumite cărți, par impasibili. E ca și cum aș încerca să-l conving pe controlorul din tramvai că trebuie să pună pasiune în ceea ce face și că munca lui implică responsabilitate. Uneori am impresia că-mi iese, că sala reacționează și plec acasă mulțumit, ba chiar nițel euforizat. Totul ține până la examen, când probabil că le par unora total antipatic, de nu de-a dreptul absurd: cum pot să pic pe cineva doar pentru faptul că nu a citit? Doar nu a avut niciodată probleme din cauza asta? În fine… Mă încăpățânez să cred că există o responsabilitate și aici: sigur, un absolvent nu trebuie să fie genial, dar un minimum decent trebuie să-l știe. Suficient cât să-și poată exercita în mod onorabil meseria la care diploma îi dă dreptul. Părerea mea. Dacă nu știe, asta e, poate că are altă vocație… Lucrurile par simple, dar nu sunt.
Reiau șirul: pe vremea mea, cine comitea o gafă, cine dădea semne că e incult nu avea viață ușoară. Râdeam de colegele din liceu și din facultate care scriau greșit numele lui Nietzsche sau care îi confundau pe Russo al nostru cu Rousseau al francezilor. Dar asta se întâmpla rar; proporția era fericită (azi mi se pare ideală): puțini erau “la furat”, cum se spune, iar cei mai mulți erau oricum bine orientați. Și iar puțini, foarte buni, cum e și normal. Azi dozările s-au inversat și mă tem că și criteriile: de râs au devenit cei care se încăpățânează să se pregătească serios, cei care “pierd vremea” prin bibliotecă.
Să dau câteva exemple, poate mai neacademice, dar elocvente. Când eram în liceu, am avut o prietenă destul de prezentabilă; câștigase un concurs de miss destul de important, se ținea cam fudulă și a trăit destulă vreme din acest capital. Ei bine, ca orice om, trebuia să aibă și ea un defect. Unul care răscumpăra din plin frumusețea ce îi bloca și pe cârcotași. Nu era prea isteață. Iar acest lucru ieșea cel mai bine în evidență când se cometau lucrările la literatură. Ei bine, am rezistat eu ce am rezistat, dar după o vreme a trebuit să pun punct unei legături reciproc (sper!) avantajoase sub presiunea clasei. Sincer, mă cam jenam. Și îmi era greu să-mi rețin malițiozitățile. Știți ce se întâmplă acum? Încep să am regrete, să-mi fac reproșuri. Prietena mea de atunci era peste cei mai mulți dintre studenții mei de azi. Nu citea, dar făcuse o școală serioasă și măcar nu comitea dezacorduri cu dezinvoltură… Da, știu că e nediplomatic, dar este purul adevăr. Și încă ceva, ce ține de normalitatea de mai an: nu a dat la Litere, ci a urmat o carieră confrom talentelor ei.
După câțiva ani de experiență, am ajuns să nu mă mai mir de nimic: nici când o studentă confundă iluminismul cu iluzionismul; nici când altcineva o confundă pe Helga, frumoasa soție a Strutocămilei, cu… Hegel; nici când studentul X e convins că maestrul lui Eliade, Sebastian & Co. se numea Nae Georgescu; nici când, la licență, o (era să fie!) absolventă habar nu are ce înseamnă “tragic”, deși a citat în lucrarea sa câteva titluri grele în domeniu; nici când o alta pronunță, cu nonșalanță, ba chiar cu gingășie, numele lui Bachelard à l’anglais (nu-i nimic, un poet din târg, doctor, cum altfel?, îi ortografia prenumele, cu egală seninătate, dar fără gingășie, Baston, considerându-l, știu eu, rudă cu Mița Baston).
Și totuși… uneori simt că s-a ajuns prea departe. Azi am primit un mesaj din partea organizatorilor unei conferințe naționale. Precizau în invitația lor că un comitet ilustru va analiza propunerile doritorilor și va delibera dacă le acceptă au ba. Și au deliberat. Problema este că șeful ăl mare al întregii “afaceri”, care semnează cu “dr.” înainte de nume, mi-a comunicat, printr-un mail oficial, verdictul pe care îl așteptam cu sufletul la gură: “Vă anunțăm că a-ți fost acceptat să participați la Conferință cu lucrarea propusă”. Halal! Acum, vina acestei stări este împărțită. Un lucru știu sigur: s-a ajuns aici în numai câțiva anișori. Studenții mei din primii ani erau buni și foarte buni. Marea performanță a sistemului de învățământ românesc aceasta este: da, a facilitat oricui, dar oricui accesul la învățământul superior; poți face o facultate oriunde, din Iași, în Caracal, din București, în Copșa Mică. Acum, să mai cred că un ministru, cum este domnul Funeriu, care are o pasiune pentru mașinile Jaguar și o experiență colosală la catedră, va readuce lucrurile în matca lor normală? Ei bine, pentru așa ceva nu mai găsesc resurse… BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.