Ce nu pot face două mâini nedibace

Sunt prea stresat, tensionat și nerăbdător in momentul in care scriu acest articol pentru a mă putea concentra asupra unui subiect serios. Sunt in toiul unui concurs de care depinde in mare măsură modul in care voi traversa criza. Prin urmare, permiteți-mi să rămân in zona micilor speculații pe marginea unor teme care nu sunt la zi.

Nu voi scrie, deci, nici despre sărăcia care ne așteaptă, nici despre guvern, nici despre FMI, nici nu vă voi mărturisi dacă regret că am votat cu Băsescu (poate regret, dar sigur nu regret că nu am votat cu Geoană), nici măcar despre retrogradarea echipei Poli Iași in Divizia B, acolo unde ii este locul și de unde va mai ieși, dacă dă Domnul, in următoarea campanie electorală, când primarul va mai avea nevoie de susținerea suporterilor.

Completând un CV in format european, am dat peste o rubrică banală pentru alții, care m-a pus in incurcătură. Imi cerea să precizez care sunt abilitățile mele tehnice. M-am uitat peste unele modele: unii oameni depanează aparate electrocasnice, alții se pricep la mecanică, alții au hobby-uri incă și mai meticuloase. Eu unul am stat și m-am tot gândit și, ca să fiu sigur că nu-mi scapă nimic, mi-am chestionat și soția. Da, a rezultat clar: nu mă prea pricep la nimic in domeniul ăsta. Așa că am scris sincer: “Nu am”.

Nu știu să repar aspiratorul, calculatorul (nu mă pricep nici să-mi instalez Windows-ul), nici să demontez broasca de la ușă, dacă e nevoie, nu știu să schimb garniturile la robinet, nu sunt in stare să inlocuiesc plăcuțele de frână la mașină, nici măcar nu știu să completez lichidele consumabile sau să schimb ștergătoarele.

Nu pun parchet, nu montez geamuri, nu tencuiesc, nu pun gresie, faianță, nu mi-am izolat singur pereții. Când imi pică vreo priză chem un electrician, când imi picură vreo țeavă găsesc un instalator și tot așa. Singur nu sunt in stare să fac nimic. Mint: săptămâna trecută am schimbat, cu chiu, cu vai, un intrerupător. Mi-am notat precaut pe o hârtie cum erau prinse firele și am deșurubat și inșurubat la loc 3… șuruburi (ce altceva?), plus incă două care fixau totul. Am fost foarte mândru de mine insumi, un ceas am tot privit cât de frumos vine noul intrerurpător, cât de trainic este el prins in perete, culmea e că mai și funcționa (funcționează incă). Doar pe nevastă-mea nu am reușit să o impresionez. Ce să-i fac, e mai greu, ea are doi frați și un tată pricepuți la toate.

Problema nu e doar că nu mă pricep, ci mai ales că nu am răbdare. Dacă trebuie să fac ceva care cere atenție și migală, mă iau toate căldurile, imi crește pulsul, injur și gata, o las baltă. Nu vreau să invăț pentru că nu e de mine. In plus, am două mâini stângi (deși sunt, of, dreptaci). Când eram mic, eram cam singurul din clasă care lua notă mică la lucru manual, atunci când trebuia să batem cuie intr-o scândură: nu știu cum se făcea, că al meu se indoia inevitabil (lăsați prostiile, nimic nu e psihanalizabil aici). Nu am să uit niciodată ce corvoadă, ce tortură era să decupez, cu trusa de traforaj, un arici. Știți, ariciul are țepi, ca să decupezi fiecare țep in parte ai nevoie de răbdare, de atenție, de finețe. Eu consumam cam o duzină de pânze pentru ferăstrăul ăla mic (ce era să fac dacă se rupeau?) și vreo două săpunuri de-ale mamei. Și mulți, mulți nervi. Firește, la final, ariciul meu semăna cu un bursuc dat cu gel, dar măcar incercasem.

Acum, aș face orice, doar treburi casnice nu. Sau măcar nu din acelea care pretind atenție și răbdare, precizie. Sparg cu plăcere lemne, dacă este cazul, car saci cu pietriș, cu ciment, demolez pereți, dar să nu mă pună cineva să demontez o priză sau să migălesc ceva. Țin minte că, in timpul facultății, un coleg de cameră iși alunga plictiseala demontând yala de la ușă, desfăcând-o in mici particule (așa mi se părea mie) și asamblând-o după aceea la loc. Era ocupația sa intelectuală. Eu citeam, la altceva nu mă pricepeam. Nici acum nu mă pricep. Nu sunt, cum se spune, bărbat in casă.

Mă descurc bine cu băiețelul meu de 10 luni, il fac să râdă, am grijă de el, suntem, ce mai, foarte buni prieteni. Când era mai mic, mă temeam să-l țin in brațe, deveneam rigid și nu știam ce să fac cu mâinile. De vreo două ori era să-l și scap (o dată am și făcut-o, dar ssst!). Acum aș face orice pentru el, dar, când rămânem intre noi, băieții, și trebuie să-l imbrac sau să-l dezbrac, mă ia amețeala. Când trebuie să-i mai montez și scutecul Pampers, simt că mă apucă un dor de soție… Sărăcuțul rezistă cât rezistă, după aia mă ceartă in felul lui. Ce să fac, e vina mea că o femeie cu mâini agile a inventat bluzița cu șase nasturi pentru nou-născuți, trei pe o parte și trei pe celalată, dispuși pe diagonală? Când in cele din urmă, ii inchei pe ultimii, mă uit și văd că s-au descheiat primii. Și, ca să-i inchei la loc, trebuie să umblu la ultimii trei… Și tot așa, până incep să-mi pierd cumpătul și să bodogănesc, sub privirile amuzate ale micuțului care parcă râde de mine.

Acum câteva luni, am chemat un electrician să-mi schimbe panoul electric. Era absolvent de istorie, savura ignoranța mea evidentă (nu știam ce e aia “masă” pe la firele alea pe care le tot sucea el) și probabil că o raporta la pereții acoperiți de cărți. Ii păream un lunatic. Mi-am amintit, ca să mă consolez, un eseu al lui Al. Paleologu, intitulat Despre bărbăție. Autorul acuza prejudecățile care susțin “că un bărbat trebuie neapărat să se priceapă la reparat o sonerie, de pildă, sau la alte lucruri mecanice, să se descurce in treburi administrative și utilitare, să fie răzbătător, să nu fie credul, naiv, romanțios”. Și altele și altele… Acelea care fac ca un bărbat să pară dur, intransigent, cinic, brutal, insensibil etc. Ei bine, moralistul incheia cu o constatare care mi-a plăcut, dar care m-a și pus pe gânduri: “Intrepiditatea sportivă sau războinică face frumusețea sexului zis tare, dar fapta cea mai bărbătească e de a citi Critica rațiunii pure și cu atât mai mult, bineințeles, de a o scrie”. Ehei, nu-mi este dat mie să scriu așa ceva, dar de amăgit mă mai pot amăgi cu altele… Poate că nu e totul pierdut. Oare dacă imi inchei, anul ăsta, cartea despre bestiarul lui Cantemir, mă pot socoti bărbat? Chiar dacă nu știu să repar nimic prin casă?

Depinde de carte! Dacă nu imi iese, promit să mă dau pe brazdă și să devin un bărbat priceput la cele practice.

BOGDAN CRETU (nascut la 21 ianuarie 1978, in judetul Constanta) este lector la Catedra de Literatura Romana din cadrul Facultatii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Doctor in filologie, cu distinctia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Visniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iasi”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romania literara”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana (Premiul pentru critica al revistei “Ateneu”), Utopia negativa in literatura romana. Cronicar literar, eseist; a publicat in jur de 500 de articole in diferite reviste culturale. Semneaza prefete la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei pentru Literatura Generala si Comparata. Din 2006, semneaza o rubrica saptamanala in “Ziarul de Iasi”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iasi, din 2006.