Ce nu pot face două mâini nedibace/ de Bogdan Crețu

Sunt prea stresat, tensionat și nerăbdător în momentul în care scriu acest articol pentru a mă putea concentra asupra unui subiect serios. Sunt în toiul unui concurs de care depinde în mare măsură modul în care voi traversa criza. Prin urmare, permiteți-mi să rămân în zona micilor speculații pe marginea unor teme care nu sunt la zi.

Nu voi scrie, deci, nici despre sărăcia care ne așteaptă, nici despre guvern, nici despre FMI, nici nu vă voi mărturisi dacă regret că am votat cu Băsescu (poate regret, dar sigur nu regret că nu am votat cu Geoană), nici măcar despre retrogradarea echipei Poli Iași în Divizia B, acolo unde îi este locul și de unde va mai ieși, dacă dă Domnul, în următoarea campanie electorală, când primarul va mai avea nevoie de susținerea suporterilor.

Completând un CV în format european, am dat peste o rubrică banală pentru alții, care m-a pus în încurcătură. Îmi cerea să precizez care sunt abilitățile mele tehnice. M-am uitat peste unele modele: unii oameni depanează aparate electrocasnice, alții se pricep la mecanică, alții au hobby-uri încă și mai meticuloase. Eu unul am stat și m-am tot gândit și, ca să fiu sigur că nu-mi scapă nimic, mi-am chestionat și soția. Da, a rezultat clar: nu mă prea pricep la nimic în domeniul ăsta. Așa că am scris sincer: “Nu am”. Nu știu să repar aspiratorul, calculatorul (nu mă pricep nici să-mi instalez Windows-ul), nici să demontez broasca de la ușă, dacă e nevoie, nu știu să schimb garniturile la robinet, nu sunt în stare să înlocuiesc plăcuțele de frână la mașină, nici măcar nu știu să completez lichidele consumabile sau să schimb ștergătoarele. Nu pun parchet, nu montez geamuri, nu tencuiesc, nu pun gresie, faianță, nu mi-am izolat singur pereții.

Când îmi pică vreo priză chem un electrician, când îmi picură vreo țeavă găsesc un instalator și tot așa. Singur nu sunt în stare să fac nimic. Mint: săptămâna trecută am schimbat, cu chiu, cu vai, un întrerupător. Mi-am notat precaut pe o hârtie cum erau prinse firele și am deșurubat și înșurubat la loc 3… șuruburi (ce altceva?), plus încă două care fixau totul. Am fost foarte mândru de mine însumi, un ceas am tot privit cât de frumos vine noul întrerurpător, cât de trainic este el prins în perete, culmea e că mai și funcționa (funcționează încă). Doar pe nevastă-mea nu am reușit să o impresionez. Ce să-i fac, e mai greu, ea are doi frați și un tată pricepuți la toate.

Problema nu e doar că nu mă pricep, ci mai ales că nu am răbdare. Dacă trebuie să fac ceva ce cere atenție și migală, mă iau toate căldurile, îmi crește pulsul, înjur și gata, o las baltă. Nu vreau să învăț pentru că nu e de mine. În plus, am două mâini stângi (deși sunt, of, dreptaci). Când eram mic, eram cam singurul din clasă care lua notă mică la lucru manual, atunci când trebuia să batem cuie într-o scândură: nu știu cum se făcea, că al meu se îndoia inevitabil (lăsați prostiile, nimic nu e psihanalizabil aici).

Nu am să uit niciodată ce corvoadă, ce tortură era să decupez, cu trusa de traforaj, un arici. Știți, ariciul are țepi, ca să decupezi fiecare țep în parte ai nevoie de răbdare, de atenție, de finețe. Eu consumam cam o duzină de pânze pentru ferăstrăul ăla mic (ce era să fac dacă se rupeau?) și vreo două săpunuri de-ale mamei. Și mulți, mulți nervi. Firește, la final, ariciul meu semăna cu un bursuc dat cu gel, dar măcar încercasem.

Acum, aș face orice, doar treburi casnice nu. Sau măcar nu din acelea care pretind atenție și răbdare, precizie. Sparg cu plăcere lemne, dacă este cazul, car saci cu pietriș, cu ciment, demolez pereți, dar să nu mă pună cineva să demontez o priză sau să migălesc ceva. Țin minte că, în timpul facultății, un coleg de cameră își alunga plictiseala demontând yala de la ușă, desfăcând-o în mici particule (așa mi se părea mie) și asamblând-o la loc după aceea. Era ocupația sa intelectuală. Eu citeam, la altceva nu mă pricepeam. Nici acum nu mă pricep. Nu sunt, cum se spune, bărbat în casă.

Mă descurc bine cu băiețelul meu de 10 luni, îl fac să râdă, am grijă de el, suntem, ce mai, foarte buni prieteni. Când era mai mic, mă temeam să-l țin în brațe, deveneam rigid și nu știam ce să fac cu mâinile. De vreo două ori era să-l și scap (o dată am și făcut-o, dar ssst!). Acum aș face orice pentru el, dar, când rămânem între noi, băieții, și trebuie să-l îmbrac sau să-l dezbrac, mă ia amețeala. Când trebuie să-i mai montez și scutecul Pampers, simt că mă apucă un dor de soție… Sărăcuțul rezistă cât rezistă, după aia mă ceartă în felul lui. Ce să fac, e vina mea că o femeie cu mâini agile a inventat bluzița cu șase nasturi pentru nou-născuți, trei pe o parte și trei pe celalaltă, dispuși pe diagonală? Când în cele din urmă, îi închei pe ultimii, mă uit și văd că s-au descheiat primii. Și, ca să-i închei la loc, trebuie să umblu la ultimii trei… Și tot așa, până încep să-mi pierd cumpătul și să bodogănesc, sub privirile amuzate ale micuțului care parcă râde de mine.

Acum câteva luni, am chemat un electrician să-mi schimbe panoul electric. Era absolvent de istorie, savura ignoranța mea evidentă (nu știam ce e aia “masă” pe la firele alea pe care le tot sucea el) și probabil că o raporta la pereții acoperiți de cărți. Îi păream un lunatic. Mi-am amintit, ca să mă consolez, un eseu al lui Al. Paleologu, intitulat Despre bărbăție. Autorul acuza prejudecățile care susțin “că un bărbat trebuie neapărat să se priceapă la reparat o sonerie, de pildă, sau la alte lucruri mecanice, să se descurce în treburi administrative și utilitare, să fie răzbătător, să nu fie credul, naiv, romanțios”. Și altele, și altele… Acelea care fac ca un bărbat să pară dur, intransigent, cinic, brutal, insensibil etc.

Ei bine, moralistul încheia cu o constatare care mi-a plăcut, dar care m-a și pus pe gânduri: “Intrepiditatea sportivă sau războinică face frumusețea sexului zis tare, dar fapta cea mai bărbătească e de a citi Critica rațiunii pure și cu atât mai mult, bineînțeles, de a o scrie”. Ehei, nu-mi este dat mie să scriu așa ceva, dar de amăgit mă mai pot amăgi cu altele… Poate că nu e totul pierdut. Oare dacă îmi închei, anul ăsta, cartea despre bestiarul lui Cantemir, mă pot socoti bărbat? Chiar dacă nu știu să repar nimic prin casă?

Depinde de carte! Dacă nu îmi iese, promit să mă dau pe brazdă și să devin un bărbat priceput la cele practice.

BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în “Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Ia[i, din 2006.