Ce pacat ca, in curand, nu vom mai avea la ce sa aderam!

Recentele dezbateri asupra posibilelor recomandari din partea unor autoritati europene, de inasprire a fiscalitatii in Romania pun in evidenta faptul ca, in general, ne va fi foarte greu sa ne definim si sa negociem fara complexe propriul interes economic in calitate de viitor membru al Uniunii Europene.

Aceasta in ciuda faptului ca, in acest caz, pozitia comunitatii de afaceri, pare a coincide cu cea a Ministerului de Finante, cel putin pe doua directii:

Pe de o parte, impoziarea profitului firmelor la nivel de 16% a facut mediul de afaceri din Romania mai atractiv si a crescut nivelul colectarii acestui tip de taxe iar, pe de alta parte, o eventuala crestere a taxei pe valoarea adaugata ar fi de natura sa inhibe cresterea economica si sa creasca nivelul inflatiei.

Cealalta fata a adevarului este ca aparentul avantaj romanesc al fiscalitatii reduse asupra profitului este anihilat de unul din cele mai inalte niveluri de impozitare a muncii (in speta, a contributiilor la asigurarile sociale).

In acelasi timp ar fi normal ca orice crestere a impozitelor sa inceapa prin atacarea anomaliilor fiscalitatii, respectiv a “abuzurilor de drept” si a domeniilor care sunt subfiscalizate. Exemplele impozitarii in regim de microintreprinderi a unor mega-tranzactii in domeniul imobiliar ca si a nivelului, sub orice prag european, al diverselor redevente sunt deja de notorietate, alaturi de multe altele de acelasi gen.

Pe plan extern, este evident ca in domeniul fiscalitatii nu exista aquis comunitar si nici nu este probabil sa se ajunga foarte curand la un consens european asupra impozitelor.

Este foarte greu sa se imagineze ca, spre exemplu, fiscalitatea din Irlanda ar putea fi adusa la nivelul celei din Franta sau Germania, cu atat mai mult cu cat performantele economice sunt un argument in favoarea politicii fiscale irlandeze. Este de asteptat insa ca, in contextul jocului politic din cadrul diverselor institutii europene, sa se ajunga la recomandari sau luari de pozitie care sa vizeze in primul rand Romania si Bulgaria si sa nu afecteze tari ca Irlanda, Slovacia sau Estonia (care, conform unor politicieni europeni, ar putea fi acuzate in egala masura de dumping fiscal).

In acest timp, in loc ca in tara, dezbaterea politica sa fie indreptata spre exprimarea interesului mediului de afaceri, si sa se concretizeze intr-o pozitie de negociere externa, totul se transforma intr-o dezbatere fara sfarsit asupra oportunitatii cotei unice.

Sustinerea interesului economic national pe plan extern devine pentru unii subordonata reglarii de conturi pe plan intern, argumentul suprem fiind: “daca ei ne cer sa ridicam taxele, noi, politicienii romani, trebuie sa ne ajustam pozitiile pentru a nu fi considerati antieuropeni”.

In context este de mentionat ca sub pretextul necompromiterii aderarii exista riscul ca diplomatia romana in domeniul economic sa renunte, pana la sfarsitul acestui an, la sustinerea unor drepturi evidente ale intreprinderilor romanesti (un exemplu il constituie aplicarea procedurilor anti-dumping in domeniul siderurgiei).

Prin aceasta se dovedeste inca o data ca, decat sa-si defineasca si sa apere o pozitie de negociere proprie (care se bazeaza pe un consens in mediul de afaceri romanesc sau pe drepturi legitime), este mult mai comod si mai prudent pentru politicianul sau negociatorul roman sa preia ca valoare de adevar orice pozitie care nu intra in contradictie cu interesele contrapartilor europene.

Perioada urmatoare ne va pune tot mai des in situatia in care va trebui sa ne definim singuri obiectivele si sa ne sustinem propriile interese uneori in contradictie cu parteneri europeni.

Asta va fi impotriva reflexului pe care-l avem de a astepta ca altul sa ne recomande ce e bine sa facem.

Si astfel vom ajunge sa regretam vremurile cand aveam la ce sa aderam si nu trebuia sa ne batem capul cu definirea propriilor interese sau criterii de performanta!

* Florin Pogonaru este presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania – AOAR