Ce poate face Frăția Musulmană în Egiptul condus de armată

Cu triumful candidatului Frăției Musulmane în alegerile prezidențiale, se poate spune că istoria Egiptului a închis un cerc. Cea de-a doua republică marchează întoarcerea la acele timpuri tumultuoase de acum șase decenii, când armata a înlăturat monarhia în 1952 și a anunțat nașterea unui noi ordini, scrie The Wall Street Journal.

Cele două puteri care au moștenit ruinele monarhiei au fost ofițerii armatei și Frăția Musulmanilor. Pentru puțin timp, Frăția a crezut că oamenii în uniformă sunt aliații lor, numind lovitura de stat “mișcarea binecuvântată”. Dar s-a dovedit că s-au înșelat, Frații Musulmani urmând să înfrunte zeci de ani de reprimare.

Mohammed Morsi, președintele ales care-și va ocupa funcția începând cu 30 iunie, este pregătit să devină primul președinte din rândul civililor. Însă de când s-a înființat, în 1928, Frăția a tânjit după putere, în timp ce membrii ei se ascundeau de statul autoritar, visau sau se luptau pentru un stat islamic.

Egiptul nu este o țară care-și poate permite să se izoleze de restul lumii. Chiar Morsi ilustrează contradicțiile vieții moderne din Egipt. El este un conservator con­vins, urmaș al unei tradiții ce nu agreează Vestul. Cu toate acestea, în 1982 el și-a terminat studiile în in­gi­ne­­rie la o universitate ame­­­ricană. Doi dintre fiii săi au cetățenie ame­ri­cană.

Mohammed Morsi pro­mite că va fi un preșe­dinte al tuturor egiptenilor – al copților, al femeilor și al laicilor. Morsi nu se poate lăuda cu un mandat puternic. În primul rând, el poate fi umbrit de influența armatei. Șeful armatei, Hussein Tantawi, și locotenenții din cercul lui se consideră protectorii Egiptului, garanții modernității. Tantawi și locotenenții săi nu au deschis focul în revoluția care a produs căderea lui Hosni Mubarak în primăvara anului trecut. Nu se știe ce consecințe ar fi avut intervenția armatei împotriva protestatarilor, dar este evident că țara ar fi fost înecată în sânge, iar legăturile dintre armată și populație s-ar fi rupt cu siguranță. A fost o mișcare înțeleaptă din partea armatei să lase protestele să continue și să permită căderea lui Mubarak pentru a menține ideea că armata este de partea poporului. Tantawi nu este un adept al democrației. Cu două zile înainte de alegerile prezidențiale, armata a executat un ordin prin care a dizolvat parlamentul. Decretul fusese emis de către Curtea Constituțională Supremă, condusă de un împuternicit al lui Mubarak, în circumstanțe dubioase.

De asemenea, mandatul președintelui ales se va lovi de un document emis de armată numit “Declarația Consti­tuțională”, care lasă președintele fără putere în stat și atribuie armatei atribuții politice nemăsurate. Consiliul Național de Apărare le conferă ofițerilor dreptul de a decide în probleme precum pacea sau de războiul, relația cu Israel, cooperarea militară cu SUA, bugetul armatei și deciziile economice.

Însă instaurarea noului regim sub un președinte civil nu mai poate fi reversibilă. Populația a transmis un mesaj clar ridicându-se împotriva regimului dictatorial. Nu mai este cale de întoarcere. Însă prețul plătit de egipteni pentru această schimbare este înmulțirea fărădelegii. Pentru a recâștiga ordinea, armata și Frăția ar trebui să ajungă la o înțelegere. Confreria ar putea lăsa chestiunile legate de război, pace, tratatul de securitate cu Israelul în seama armatei.

Viziunea politică a Frăției Musulmanilor se inspiră după modelul turcesc, mai permisiv. Teocrația iraniană susține că victoria lui Morsi validează modelul ei, însă nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Teocrația iraniană este respinsă de islamicii din Egipt, fiind străină de islamism în ritualuri și alte aspecte.

Turcia este o țară sunnită unde islamismul a ajuns la putere prin alegeri, iar creșterea economică a devenit de invidiat pentru vecini. Primul ministru Recep Tayyip Erdogan se consideră liderul musulmanilor într-o țară seculară. Frăția ar putea învăța de la modelul turc care, în timp, prin politică a reușit să trimită armata în rezervă.

Sunt mulți cei care sunt gata să critice tranziția prin care trece Egiptul. Aceia care au acordat regimului Hosni Mubarak trei decenii de indulgență nu vor să recunoască durerile nașterii din ultimele 18 luni a unei posibile democrații. Ei uită sau ignoră evenimentele recente în care oamenii au abandonat politica, însă nu au renunțat la patria lor. O licărire de speranță s-a aprins în Egipt.