Ce scrie Radu Crăciun în 2011: Între dorință și realitate

În anul 2004 am fost rugat de ZF să scriu un scurt comentariu despre cum mi-aș dori să sune o analiză făcută despre România 6 ani mai târziu, în 2010. Eram conștient de la bun început că voi desena o situație ideală, care are șanse minime să se împlinească, dar nutream speranța că măcar o parte ar putea avea șanse de reușită.

Alegerile din 2005 au adus, conform alternanței la putere deja tradiționale, o nouă schimbare menită să alimenteze așteptările românilor. Din păcate, reformele au trecut pe locul doi în fața disensiunilor interne ale coaliției, care au sfârșit prin a produce un guvern minoritar care, chiar de ar fi vrut, tot nu avea cum să continue reformele necesare în România. Premisele erau create, România fiind, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, pe propriile picioare, scăpată de încorsetările FMI-ului. A fost o perioadă cu rate de creșteri înalte și în care investițiile străine directe au transformat România într-unul dintre campionii regiunii. Din păcate, în loc ca acestea să devină atuuri pentru a reforma sectoarele neperformante într-un mod mai puțin dureros, ele au ajutat la mascarea și la finanțarea unor tendințe divergente și nesustenabile evidente: creșterea numărului de asistați social în raport cu cel al angajaților, creșterea pensiilor

într-un ritm mult mai accelerat decât al salariilor, creșterea salariilor peste rata productivității, continuarea pompării de bani în firme de stat nerestructurate și neviabile și așa mai departe.

Peste aceste tendințe s-a suprapus boom-ul creditelor bancare, care nu a făcut decât să crească deficitele externe și, în final, să contribuie și ele la supraîncălzirea economiei. Cu toate că toți indicatorii economici “strigau” că este nevoie de o frână, politica economică nu numai că nu a frânat, dar a apăsat și mai tare pe accelerator, lăsând deoparte reformarea economică și morală a sistemului. Rețeta poloneză a prudenței și înțelepciunii economice nu și-a găsit aderenți în România, unde orizontul de planificare al decidenților a continuat să nu depășească un ciclu electoral. Din acest motiv, în pofida unei aparente recuperări a distanței față de Polonia, având în vedere condițiile nesustenabile în care a fost realizată, distanța s-a mărit considerabil în perioada de criză. Ajustarea economică a României a fost dramatică, pe când Polonia a rămas unul dintre statele europene cel mai puțin zguduite de criza recentă.

Colaborarea dintre guverne și BNR a șchiopătat în mod constant. Măsura cea mai bună a acestei situații a fost ratarea constantă a țintelor de inflație stabilite de BNR, regimul de țintire a inflației având la bază în teorie, în mod esențial, coordonarea politicilor economică și monetară. Cursul de schimb a rămas principala ancoră inflaționistă folosită de BNR, în condițiile în care mecanismul de transmisie a dobânzii de politică monetară în economie a rămas deficitar.

Cu toate că BNR a avertizat constant în ce privește pericolul supraîncălzirii economiei, beneficiile și iluziile temporare oferite de această situație economică a fost cântecul de sirenă care a întârziat măsurile de corecție care se impuneau. Din acest motiv, evenimentele externe nu au făcut decât să precipite inevitabilul, și anume o aterizare dură a economiei care a presupus inclusiv o depreciere a monedei și creșterea semnificativă a datoriei externe și a deficitului bugetar. În aceste condiții, întârzierea aderării la zona euro este încă un preț plătit pentru lipsa de clarviziune și măsura în administrarea economiei. Această întârziere pune BNR într-o situație dificilă în perioada următoare deoarece perspectiva aderării la euro a fost considerată de banca centrală o nouă ancoră (după aderarea la UE) menită să motiveze decidenții politici. Acum, acceptarea tacită de către BNR a euroizării economiei, în așteptarea aderării în 2013, limitează marja de manevră pe care o are în ce privește politica monetară, care se va subordona predominant țintirii cursului pentru o perioadă mai lungă decât preconiza.

Concluzionând, constat cu regret că cedările de care mă temeam au avut loc și, coroborate cu lipsa de capacitate de a beneficia de finanțările Uniunii Europene și cu lipsa reformei morale a societății, pun sub un serios semn de întrebare încununarea cu succes a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană. În acest context, lipsa demersurilor pentru aderarea la OECD, clubul select din care fac parte mai toate țările central-europene membre ale UE și care este recunoscut îndeobște ca un club al țărilor cu economii mature, prietenoase pentru investitorii străini prin standardele de transparență și etică pe care le respectă poate fi văzut și el ca un simptom al ierarhizării greșite a priorităților.

Radu Crăciun este directorul de investiții al Eureko Pensii