Ce urmeaza?

In entuziasmul provocat, pe buna dreptate, de invitatia NATO catre Romania de a intra in aceasta alianta militara si politica, un moment de reflectie nu strica.
Sa ne intrebam, fara menajamente, ce va urma?
Urmeaza, vrem, nu vrem, ca invitatia sa fie confirmata de fiecare parlament al tarilor membre. Surprize nu cred ca vor fi. Dar ce inseamna o “surpriza”? O “surpriza” ar fi aceea ca unul dintre parlamente sa nu fie de acord neintemeiat cu acceptarea Romaniei in cel mai bun club mondial. Sau exista multe sanse ca un parlament sa voteze impotriva intemeiat. Pe ce se poate intemeia cineva care sa zica “nu” acceptarii Romaniei in NATO, chiar daca ea este o favorita printre invitati? Pe nerealizarea programului pe care l-am acceptat, dar mai ales pe instabilitatea interna.
Intr-o tara in care lucrurile stau intr-un echilibru precar, pe muchie de cutit, intr-o tara in care coruptia pare sa fie motorul dezvoltarii, intr-o tara in care o parte a opozitiei nu exista iar o alta nu are rost sa existe, in extremismul sau oricand se pot intampla evenimente care sa indreptateasca un parlament sa spuna “nu” atunci cand va fi intrebat daca “invitatia” sa devina efectiv participare egala in drepturi si indatoriri.
In Romania s-au schimbat multe incepand cu 1989 si mai multe se vor schimba din 21 noiembrie 2002. Relatii de productie, relatii de munca, restructurari si reforme, totul a trebuit  sa se schimbe ori e pe cale de schimbare. Ramane un singur “ceva” care trebuie schimbat si asupra caruia nu s-au exercitat nici un fel de presiuni si influente, mai toata lumea considerand ca se va schimba de la sine, anume mentalitatea.
Va fi greu, daca nu imposibil sa convietuim in NATO sau in alte organizatii suprastatale, cu natiuni care gandesc, apreciaza si actioneaza sensibil diferit de noi in aceleasi imprejurari. Va trebui sa intelegem ca in lumea in care intram, in care suntem pe cale de a intra, nu dihonia, ci confruntarea electorala democratica este calea de a accede la putere, ca nu zavistia, ci concurenta este motorul economiei, ca nu dezbinarea, ci pluralismul politic este garantul anti-despotic.
Dar nu ajunge intelegerea – romanii sunt inteligenti, uneori sufera din aceasta cauza -, mai trebuie sa credem ca daca reusim este doar meritul nostru, iar daca nu reusim, e din vina altora si numai a lor.
Invitatia de a intra in NATO rapeste romanilor solutia lor preferata de a iesi din necaz, de a supravietui: aceea de a da vina pe altii. Odata intrati in NATO, nu mai avem pe cine da vina. Nu ne mai “sapa” occidentalii si nu ne mai “ameninta” rusii. De va fi vreo vina, va fi doar a noastra. Pana la urma, acesta a fost si idealul zguduirii din decembrie 1989: sa ne trezim si sa vedem unde suntem, in ce lume traim. 21 noiembrie 2002 a fost ziua confruntarii cu realitatea, am iesit din marile baloane de sapun care ne faceau sa credem ca putem fi in buna pace si cu diavolul, si cu bunul Dumnezeu.
Aceasta asezare in lume nu este o placere, dar este necesara si mai ales este sanatoasa. Toate reformele si restructurarile necesare vor fi facute macar pentru ca nu avem alta cale, facem parte din sistem si impotriva sistemului nu se poate lupta. Nici nu e nevoie, nici nu foloseste. Dar aceasta acomodare va fi a noastra si nu a altora, doar daca mentalitatea romanilor se va schimba si ea, in acord cu realitatea.
Trebuie sa iesim din mrejele incalcite ale totalitarismului, vreme in care am trait intr-o realitate paralela, si sa pasim increzatori in capacitatea noastra de dezmeticire.
Un lucru este sigur – e pe cale sa se incheie cel de-al doilea razboi mondial. Nu a fost o ratacire, ci o tragedie, si am avut multe pierderi. Avem insa sa nu trecem pe lista pierderilor bunul simt, cumpatul, simtul realitatii si, mai ales, speranta. 
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar