Cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume

Erau impreuna de 97 de ani. Pare greu de crezut, nu-i asa? S-au nascut in aceeasi maternitate din Cernauti. Au fost colegi de gradinita, de scoala, de facultate si – in urma cu 74 de ani – s-au casatorit. Au trait impreuna tot ceea ce se poate trai: razboaie, refugiul, revolutia, dar si bucuria de a avea un copil, celebritatea stiintifica si primirea in Academie (in cazul lui), seninatatea toamnei vietii, petrecuta in casa care a apartinut Comandorului Eugen Botez, mult mai cunoscut sub numele literar Jean Bart.
I-am intalnit prima data in urma cu (prea putini!) cinci ani. Venisem pentru un interviu cu cel in legatura cu care unele manuale de Fizica scriu ca istoria semiconductorilor se imparte in doua: inainte si dupa Radu Grigorovici! Doar un alt lucru minunat despre care nu stim… Deasupra mesei de lucru a nonagenarului om de stiinta, un afis stipula ca “Un birou ordonat este semnul unei minti bolnave”…
La sfarsitul discutiei, mi-a spus ca sotia lui vrea sa ma cunoasca. In fata mea a aparut o bunicuta care imi oferea turta dulce, cu desene, facuta de mainile ei, si volumele de versuri ale unor poeti bucovineni pe care ar fi vrut sa-i cunoasca cat mai multa lume.
Am revenit acolo de mai multe ori, cu drag, si de fiecare data mi-a vorbit cu frenezie despre ceea ce trebuie facut pentru tara aceasta. Daca ar fi putut, ar fi iesit la lupta!
Cel putin trei au fost momentele speciale care mi-au fost date. Mai intai, o lunga discutie in patru, cand am mers acolo cu sotia mea si cu primul nostru baiat, pe atunci intr-un port-bebe. A fost o dimineata binecuvantata. Am vorbit cate-n luna si in stele. Parca eram doua cupluri prietene de cand lumea, fara vreo semnificativa diferenta de varsta. Intre altele, doamna ne-a citit poezia scrisa pentru doctorita ei, in care isi inventaria cu umor necazurile de sanatate!
O data am ajuns acolo la o zi dupa ziua mea de nastere si mi-a spus: Sunteti cel mai frumos dar pe care l-am primit azi, de ziua mea! Tulburat, dar si incurcat, m-am balbiit: si n-am stiut sa va aduc macar o floare! Atunci mi-a aratat, in vaza de pe masa, un superb trandafir roz cules din gradina casei, spunand: Sa zicem ca e de la dumneavoastra!
In fine, “bunica Grigorovici”, cum ii placea sa-si spuna, a scris si mi-a daruit testamentul ei! Un testament spiritual, fireste, cu sfaturi despre cum trebuie crescuti copiii si, inca o data, ce-ar trebui sa fie tara aceasta.
S-a stins acum, la inceput de aprilie. Sotul ei, imobilizat la pat, a primit vestea “cu tristete si cu demnitate”, dupa cum mi-a spus fiica lor.
tczarojanu@yahoo.com