Ceai la samovar (I)/ de Ingrid Beatrice Coman

Ingrid Beatrice Coman este scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă și teatru, precum și nenumărate nuvele și articole în reviste și antologii, este una dintre vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenția și interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Orașul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoțindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar – Ceai la samovar), ne oferă o emoționantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societății moderne aflate pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un înger). Inspirate din istoria mai recentă a României, două cărți bilingve care sunt fiecare oglinda celeilalte: culegerea de povestiri Il villaggio senza madri (Satul fără mămici), care dă voce „orfanilor albi”, și romanul Badante per sempre (Badante pentru totdeauna), povestea unei mame nevoite să-și lase copiii în urmă pentru a le putea oferi o viață mai bună.

Șase litere trasate în mod stângaci pe o pânză grosolană, și dintr-odată Kolâma, îngropată cu grijă în memoria lui Alioșa, se reîntoarce la viață ca din senin, într-o călătorie inversă pe firul amintirilor ca pe un fir al Ariadnei, o coborâre în ungherele cele mai întunecate ale societății și ale propriului suflet.

Din debaraua unui mic apartament din Moscova, până la baraca numărul 37, cea a prizonierilor politici, al cărei prag îl treci fără speranțe de întoarcere, unde intri ca să rămâi, până când suflete și corpuri devin totuna cu înghețatele stepe siberiene.

Și tocmai mergând pe urmele trecutului lor, Alioșa și Vera descoperă că au alunecat pe două fețe paralele ale aceleiași realități, al cărei angrenaj monstrous se hrănește în egală măsură din corpurile deținuților și din sufletele călăilor.

Și totuși iubirea încolțește, nesperată, acolo unde totul părea pierdut, plantându-și rădăcinile în hăurile cele mai întunecate ale inimii umane.

*

*     *

O floare de cireș. O floare albă, simplă, desprinsă pe neașteptate de pe o creangă, alunecând ușor pe o boare de vânt până acolo, înăuntru, peste vasele îngrămădite în cămară, este cea care a dezlănțuit totul.

Ca o mână neatentă pe clapele unui pian dezacordat, care eliberează fără voie notele unei melodii uitate, floarea aceea cu petalele încă umflate de aer, care poate nici nu‑și dădea seama că rămăsese orfană, desprinsă de copacul ei și încă visând să devină o cireașă în toată puterea cuvântului, floarea aceea se oprise pe o cutie înfășurată într‑o bucată de iută.

Vera a ridicat încet pânza aspră. Dedesubt, pe urzeala grosolană, cenușie, șase litere trasate cu creionul albastru parcă fremătau sub degetele ei, ca niște creaturi care văd lumina zilei după o lungă perioadă de letargie: Kolâma (regiune numită astfel după fluviul Kolâma din Siberia. În anii regimului comunist sovietic, aici a fost unul dintre lagărele de muncă forțată de cea mai tristă amintire).

A închis ochii și a respirat adânc, ca și când ar fi dorit să‑și obișnuiască inima cu acea emoție neașteptată. Poate că acolo, înăuntru, se afla un fir, o urmă a ceea ce încercase luni de zile să smulgă de la Alioșa, să‑l facă să povestească în serile lungi când, așezați față în față, cu frunțile și genunchii lipiți, se regăseau și se cuibăreau în fața sobei ca să se bucure de acea oră de tăcere și răgaz, după o zi obositoare.

− Când, Alia? îndrăznea ea să șoptească întrebarea aceea timidă, ca să nu stârnească prea tare praful durerii în încercarea de a găsi cheia ascunsă a memoriei lui.

− Nu astăzi, Vera. Nu astăzi, răspundea el încet, cu oboseala aceea care venea de departe și făcea ca vocea lui să sune răgușit, spart.

Apoi, seară după seară și lună după lună, întrebările Verei deveniseră tot mai rare și mai sfioase, până dispăruseră cu totul și fiecare lună care se mai scurgea se așeza între ea și memoria lui Alioșa ca o sârmă ghimpată, lungă, nemiloasă și insurmontabilă, la fel ca cea pe care el o lăsase în urmă.

Și așa, amintirile din lagăr rămâneau în lagăr, păzite cu strășnicie de troienele de zăpadă care acopereau și ascundeau totul, chiar și trecutul lui.

Și cum să‑l învinuiești pentru asta?

Abia întors din Kolâma, Alioșa părea un băiețel stânjenit și rușinat, îmbătrânit în conformitate cu legile unui univers necunoscut, care îți scorojește pielea și îți golește formele trupului, lăsând înlăuntrul tău numai deruta și temerile unui adolescent.

Fusese nevoit să învețe totul de la început. Să meargă fără să mărșăluiască, să mănânce fără să ascundă bucățele de pâine sub pernă, să doarmă fără să se teamă de zorii zilei; ba chiar și să respire: în zilele din prima vară petrecută la Moscova, uneori simțea că se sufocă, ca și când plămânii lui ar fi fost uimiți să primească atâta aer cald.

Și ea îl învățase o mulțime de lucruri, ca de pildă cum să desfacă pumnii cu care strângea perna când dormea, pentru că se temea să nu i‑o ia cineva; să lase palmele deschise în fața lucrurilor ca să poată culege puțin câte puțin micile daruri pe care i le punea viața în mâini: atingerea unui cearșaf curat, o pernă de puf numai pentru el, o bucată de pâine caldă, un stilou adevărat, un caiet care mirosea a nou, părul ei lung între degete sau căldura altui trup alături de el.

Uneori, Vera lua mâna aspră a lui Alioșa, o punea pe obrazul ei și o ținea acolo, aproape de ureche, așa cum ții o scoică atunci când vrei să auzi în ea murmurul mării.

Îl învățase să‑și destindă tensiunea din mușchii încordați în orice moment al zilei, ca ai unui animal hăituit.

Vera surâse amintindu‑și de dimineața aceea când, în timp ce pregătea ceaiul în bucătărie, scăpase din mână ibricul. Alioșa ieșise în fuga mare din dormitor, buimăcit și confuz, cu o expresie prostită și caraghioasă pe chip, pe jumătate stânjenit să se vadă aproape gol în sufragerie și pe jumătate ușurat să constate că nu sunase nimeni adunarea.

Omul acela sleit de puteri, împuținat în străfundul ființei sale, învăța încetul cu încetul să aibă încredere în spațiul înconjurător, să nu se mai simtă amenințat de cea mai mică mișcare a aerului sau de cea mai ușoară încrețire a păturii.

Pe trupul acela care redobândea puțin câte puțin înfățișarea unei ființe umane, ea redesenase harta simțurilor, măturând granițele trasate de anii de singurătate cu mâinile care‑și făceau drum peste tot, pe toată pielea aceea aspră ca o scoarță de copac. Și de fiecare dată o simțea vibrând, tremurând și capitulând puțin câte puțin în fața tandreței, ca o piatră netezită de valul care se izbește de mal.

În unele seri rămânea nemișcat, destins și cu brațele date în lături ca un Cristos pe cruce, țintuit în cearșafuri de mângâierile ei și dorind să rămână așa pentru totdeauna, rugându‑se să nu vină nimeni să‑l salveze din acea dulce închisoare a mâinilor delicate, a buzelor umede și a pielii incandescente.

Erau atât de aproape, contopiți unul în altul, încât ar fi fost suficientă o strângere ceva mai puternică și ar fi putut trece prin pielea celuilalt ca să‑i exploreze fiecare colțișor al corpului și al inimii.

În astfel de momente, Vera simțea că ar fi putut să‑i bea și sufletul dintr‑o singură sorbitură, și el nu s‑ar fi clintit din loc niciun milimetru ca s‑o oprească.

Alioșa și‑ar fi dat și viața pentru ea, toate zilele lui la un loc legate una de alta ca un șirag de mărgele, fără să șovăie, dar încă nu voia să‑i dea cheia acelui spațiu din memoria lui, unde îngropase cei opt ani de gulag.

Dar o floare de cireș purtată pe aripile unei adieri călduțe de primăvară poate face multe, chiar și să dea sens unei cutii acoperite de praf, uitate printre alte cutii prăfuite și uitate.

Vera începu să dezlege sfoara încet, cu grijă, ca și când ar fi fost o făptură vie și nodurile acelea ar fi putut s‑o doară.

* * *

Alioșa sărea treptele câte trei odată, cu tema la geografie într‑o mână și cadoul pentru Vera în cealaltă.

Răscolise toată ziua prin fundul magaziilor și fusese până la urmă dat afară de prietenul lui, profesorul de desen, pentru că nu voia să renunțe și continua să răscolească printre lucrurile lui, căutând nu știu ce tubuleț de culoare. Dar în cele din urmă reușise. În depozitul școlii, printre eprubetele părăsite, printre sfărâmăturile de cretă și manualele vechi, găsise o cutie de acuarele. Sigur, micile discuri de vopsea erau puțin crăpate și galbenul se cam decolorase, dar Vera avea să știe cum să le repare și să le readucă la viață.

A deschis ușa cu cotul. A lăsat apoi temele pe masa din salon și a pornit în vârful picioarelor s‑o caute pe Vera, cu micul lui trofeu ascuns în sacou. Știa că o va face fericită în ziua aceea. Nu picta de multă vreme și încercările ei de a improviza culori cu praf de cărămidă și apă nu dăduseră rezultate prea bune.

A găsit‑o în debara. Stătea așezată cu picioarele încrucișate pe pardoseală. Soarele împărțea încăperea în zone de umbră și de lumină, aerul părea alcătuit din fragmente de clarobscur încastrate laolaltă. Capul Verei era înconjurat de un triunghi de lumină care îl încadra ca o închisoare aurită, iar restul corpului rămăsese în umbră.

− Verocika, iubirea mea…

Ea a tresărit, ca un copil surprins pe când șterpelea ceva, a dat să se ridice, dar era blocată în mijlocul atâtor obiecte și parcă se temea să nu le răstoarne. În cele din urmă a rămas acolo, cu obrajii roșii și cu privirea neputincioasă, parcă ar fi fost un intrus surprins în casa altcuiva.

− Ce faci aici? a întrebat el, încercând să‑și obișnuiască ochii cu jocul de lumini. Dar nu avea nevoie să aștepte răspunsul. A făcut doi pași în mijlocul încăperii și într‑o singură clipă a avut totul în fața ochilor: trecutul lui împrăștiat, care se revărsa din cutia aceea ca măruntaiele unui animal eviscerat, și mâinile fusiforme ale Verei, care încercau să pună ordine în ele.

„Trecutul nu trece niciodată”, îi spunea întotdeauna prietenul lui, profesor de literatură, dar nu voia să‑l asculte. Iar acum se vedea nevoit să‑i dea dreptate. Asta este, trecutul nu trece așa, ca o boală incurabilă la care refuzi să te gândești, dar pe care o simți în oase în fiecare moment al vieții tale. Nu rămâne acolo unde l‑ai lăsat, încapsulat în timpul acela îndepărtat și închis cu cheia de dorința ta de a uita, ci te ajunge din urmă și pășește alături de tine, ca o rudă pe care o ignori sau o femeie pe care n‑o mai iubești.

Alioșa se așteptase la aceasta. Știa că, mai devreme sau mai târziu, ar fi ieșit la iveală dintr‑un ungher întunecos al străzii sau al minții lui și i s‑ar fi oprit înainte, hotărât să‑l privească în față. În ziua aceea avea să înțeleagă că uitarea este un prieten nesigur, care te părăsește atunci când ai mai multă nevoie de el.

Trecutul nu trece niciodată.

Nu, îl ajunsese din urmă. Și îl lovise.

Nu în birourile prefecturii, unde trebuia să se ducă la fiecare două săptămâni ca să semneze și să demonstreze că nu se îndepărtase de zona stabilită.

Nu în privirile vechilor prieteni care nu‑i adresaseră niciun cuvânt de când se întorsese și se prefăceau că nu‑l cunosc când îl întâlneau pe stradă.

Nu în cicatricele de pe trupul lui, cu care se împăcase și pe care se străduia să le ascundă chiar și de privirile înțelegătoare ale Verei.

Trecutul îl ajunsese din urmă în debaraua din casa lui, prin mâna singurei femei pe care o iubea, pe care o iubise vreodată și care nu se resemnase cu tăcerea lui încăpățânată.

Alioșa s‑a așezat pe jos, în fața ei, și a simțit dintr‑odată pe umeri toată oboseala, toată durerea, singurătatea și părăsirea ascunse în acele obiecte. Dar, în același timp, simțea și înduioșare: pentru imensa naivitate de a crede că este suficient să nu‑ți amintești ca să ștergi totul; pentru femeia aceea care îl iubea atât de mult încât avea curajul să privească în colțurile cele mai sumbre ale vieții și ale sufletului lui.

A luat în mână lucrurile acelea cu grijă, unul câte unul, ca și când ar fi fost fragmente sacre dintr‑un corp iubit. Ce lucru anevoios, parcă ardeau, atât de greu era să le țină în mână. Dar erau acolo, în fața lui, scoase din cutia veche, iar Alioșa înțelegea că nu aveau să se mai întoarcă înapoi, ci se pregăteau să reintre în viața lui, cu toată povara lor de povești și emoții.

* * *

Bucla moale de păr castaniu auriu, transformată în semn de carte, reprezenta deja o poveste.

− Este a unei persoane pe care ai iubit‑o? a îndrăznit într‑un târziu să întrebe Vera, străduindu‑se să nu‑și trădeze emoția, în timp ce degetele îi tremurau pe șuvița aceea de păr necunoscut.

Alioșa a luat‑o în mână cu delicatețe, ca și când ar fi fost o relicvă care ar fi putut să se sfărâme în mii de bucățele dintr‑un moment în altul.

− Gulia, prietenul meu…

Fusese o zi ca oricare alta. Lungă, istovitoare, rece, impersonală. Ca și cea de dinainte. Ca și cea de dinaintea acesteia.

În lagăr, zilele se succedau cu monotonia unei benzi desenate reproduse la infinit, ca dintr‑o neglijență a caricaturistului: trezirea, munca, o rană la încheietura mâinii, degerăturile de la picioare care nu‑i dădeau pace, șapca de cârpit, câteva țigări în plus, un prieten în minus…

Întins pe spate pe scândurile rigide de lemn, cu învelitoarea de iută înfășurată în jurul picioarele ca să nu‑i fure cineva obielele, Alioșa ținea ochii întredeschiși, ca și când pleoapele lui umflate nu ar fi avut puterea să se lase de tot în jos.

Fără a dormi, dar și fără a fi complet treaz, vedea lucrurile din jur alungite și distorsionate; spatele curbat al lui Semionov, dornic să profite de ultimele răbufniri de căldură ale sobei de fontă din mijlocul încăperii, i se părea abia schițat cu o trăsătură grăbită de creion, în timp ce lumina galbenă a lămpii îi lungea umbra până la patul său. Cu gesturi lente, dar sigure, bătrânul încerca să prăjească o bucățică de pâine pe plita sobei, mângâind fiecare miez de pâine cu degetele lui groase, osoase și murdare și aruncând din când în când priviri neîncrezătoare către Alioșa.

În acel loc privilegiat al încăperii, fiecare minut era prețios. Trebuia să absorbi în grabă cât mai multă căldură, înainte să fii împins la o parte de un tovarăș mai înfrigurat, mai bătrân sau pur și simplu mai înalt în grad în ierarhia confuză și fragilă a lagărului.

Mirosul de pâine caldă îi gâdila nările lui Alioșa, al cărui corp tresări scuturat de un nou val de foame. Dar nu ar fi putut să‑i fure pâinea bătrânului în seara aceea. Nu avea putere.

Patul de lângă el era gol și înghețat, cu lemnul dezgolit lustruit de atâtea trupuri câte trecuseră peste el. Ultimul fusese cel al lui Dmitri, care stătuse aici vreo zece luni și, în dialectul lui armean din care Alioșa înțelegea numai puține cuvinte cu mare greutate, îi povestise despre amintirile lui, despre familie, despre cum era viața de dinainte și de cum va fi viața de după aceea.

Patul lui Dmitri − fără Dmitri.

Prietenul lui rămăsese prins în mină chiar în după‑amiaza aceea; „un accident”, spuseseră, deși nu credea nimeni. „Ei, lucruri dintr‑astea se mai întâmplă…” comentase pe un ton răutăcios șeful de echipă, Karpov, rulându‑și o țigară din hârtie de ziar. Iar acum, în liniștea încăperii, întreruptă numai de mestecatul meticulos al bătrânului, îi lipsea mormăitul acela neînțeles al armeanului; acea succesiune melodioasă de gânduri îi devenise familiară; lui, care aproape că nu mai avea niciun fel de gânduri.

Dintr‑odată, niște strigăte stridente au invadat încăperea, făcându‑l să tresară pe bătrânul care‑și vârâse în gură ultimele bucățele de pâine înainte să se întoarcă să vadă ce se întâmplă: foamea era mai puternică decât cu­riozitatea.

Alioșa nu s‑a clintit din loc: și oboseala era mai puternică decât curiozitatea. Dar agitația ajunsese acum în fața lui, în centrul încăperii, și a fost suficient să ridice numai foarte puțin pleoapele ca să vadă.

În fața gardianului care asista amuzat la scenă, cei doi frizeri ai lagărului încercau să se apropie cu bricele lor improvizate, dar eficiente, de un bărbat cu păr lung, ciufulit, care însă părea că nu are nici cea mai mică intenție să se lase pe mâinile lor.

− Vino, cap de spaghete! spunea Marusov, frizerul mai tânăr.

− Hai la tata, iubițelule! striga Ivanov, cel mai în vârstă, încercând să‑l îngrămădească pe la spate.

− Lăsați‑mă în pace! Vă crăp capul dacă vă apropiați! urla omul, agitând un târnăcop.

Puțin mai târziu, soldatul care până atunci se mulțumise numai să privească fără să se amestece, le‑a făcut semn din cap celor doi să se oprească.

− Ajunge! Gata! a urlat el, făcându‑i pe cei doi să dea înapoi. Lăsați‑i în pace părul ăsta împuțit! Să nu se atingă nimeni de buclele muieruștei noastre!

Apoi, apropiindu‑se de bărbatul care gâfâia, istovit, cu ochii acoperiți de firele lungi de păr transpirat, l‑a împuns cu pușca în cap. Chicotelile amuzate ale deținuților adunați să privească au încetat brusc. Soldatul i‑a dat la o parte cu patul armei părul asudat de pe față, l‑a privit câteva secunde, timp în care nimeni n‑a mai respirat, apoi a spus:

− Când or să‑ți mișune păduchii prin gaura curului, o să te rogi de noi în genunchi să‑ți tăiem coama asta jegoasă!

Gardianul s‑a răsucit pe călcâie, a scuipat în mijlocul curioșilor care se strânseseră să vadă spectacolul, și‑a făcut loc printre ei cu pușca și a plecat.

Un timp, toți au continuat să asculte scârțâitul ghetelor lui în zăpadă, până nu s‑a mai auzit nimic. Apoi au început să vorbească din nou, comentând cele întâmplate cu gesturi de mirare și nedumerire din cauza acestui „italian nebun”, „idiotul acesta care e gata să încaseze un glonț în scăfârlie, numai ca să‑și salveze părul soios”; apoi, treptat, oamenii s‑au împrăștiat, mergând la paturile lor.

Numai bătrânul Semionov continua să stea ca țintuit lângă sobă și își mesteca pâinea prăjită, care se topise de mult în gura lui știrbă.

− Ei, moșule, ai dat în mintea copiilor! Încetează! Ne furi toată căldura! au început să strige cei de pe paturile mai îndepărtate, unde căldura sobei mult prea mici reușea cu greu să ajungă. Semionov nu s‑a tulburat. Fără să‑și întrerupă mestecatul zgomotos în gol, și‑a târât încet silueta gârbovită  spre patul lui.

Puțin după aceea a intrat Karpov.

− Unde e ăla nou? Italianul ăla tâmpit? a întrebat el fără să aștepte răspuns, căci italianul tâmpit era singurul care rămăsese încă în picioare.

− Tu ești Contini?

− Sì, adică da, a răspuns omul pe jumătate în rusă, pe jumătate în italiană.

− Acolo, la stânga, este un pat liber. Du‑te să dormi. Mâine cobori în mină. Faci parte din oamenii mei.

Bărbatul a lăsat târnăcopul în jos și a pornit spre locul indicat, fără să protesteze.

− Ei, tu! l‑a chemat din nou Karpov. Cu mine nu e de glumit? Pricepi?

− Da, sigur, a răspuns celălalt încet. Se părea că își pierduse orice poftă de polemică.

Alioșa reușise să zărească doar cum se așezase italianul pe patul gol; locul lui Dmitri, a mai reușit el să gândească, înainte ca oboseala să‑l doboare definitiv și pleoapele lui să se închidă în sfârșit până jos, peste ochi.

− În seara aceea, nimeni n‑ar fi pariat nicio o jumătate de rublă pe capul lui.

Era chiar greu de înțeles scara lui de valori. Nicio femeie nu s‑ar fi luptat atâta ca să‑și apere părul, ba chiar și lucrătoarele libere de la infirmerie își tăiau părul foarte scurt, ca să se ferească de păduchi. Dar el era gata să se lase ucis pentru câteva bucle aurii. Așa era el.

Omul cel mai excentric și mai aiurit pe care l‑am cunoscut. Știa să ți se strecoare în suflet cu o singură privire, ca nisipul care se insinuează peste tot. Avea o înclinație firească spre lucrurile tulburi și un talent nemaipomenit să dea de bucluc. Era… tot ceea ce eu nu mai eram.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Vremea. Traducere de Anca-Irina Ionescu