Ceață pe Tamisa (I)/ de Nicolae Stan

Nicolae Stan s-a născut pe 2 ianuarie 1953. Este doctor în filosofie al Facultății de Filosofie, Universitatea București. A fost membru al Cenaclului de Luni și al Cenaclului “Junimea”. A debutat în anul 1984, cu volumul de proze Boare de Waterloo, la Editura Cartea Românească. Au urmat romanele: Așezarea, 1989, Editura Cartea Românească; Apă neagră, 1999, Editura Nemira (premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București, în anul 2000); romanul-mozaicat, Evelyn, e-book, Editura Coresi, 2011; eseurile: Nietzsche, ermitul vesel, Editura Economica, 2011; Incursiune în sfera publică românească; Modele europene, Editura Eikon, 2011.

Cum să scrii un roman despre nihilismul contemporan, care să poate fi citit, de pildă, și de cineva din anul 2091? Cum să dezvălui demonii “tranziției” românești postdecembriste, fără să rămâi captiv istoricismului? Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orășel-satelit al Bucureștiului, în care se pot regăsi multe orașe reale; a plasat în el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziariști, revoluționari, mondeni etc.; le-a urmărit unora viețile încurcate, iar altora le-a privit morțile izbăvitoare. A luat naștere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsă molipsitoare, întâmpinată cu credința într-un alt pământ, nou…

“Ceață pe Tamisaeste romanul unei lumi invadate deZgomot,din care Muzica a dispărut. Este carteala care m-amgândit din anul 2003, atunci cand am început “documentarea”.Deoarece, o perioadă însemnată, am cunoscut din interior viața socio-politică a României, și, pe de altă parte, pentru că, în accepția mea, Demonii lui Dostoievski este romanul din care s-a născut modernitatea literară, am dorit să scriu un fel de echivalent românesc și actual. A fost, totodată, și un proiect generaționist (am numit generația ’80 ), al mizeiși pe tehnici, schimbări de perspective, totul culminând cu privirea unui narator transistoric, din anul 2091, care contemplă și judecă lumea noastră.” – Nicolae Stan

În sfârșit, a treia notă, nr. 5, este masivă, insolită, plină de sensuri. Am coroborat datele scrise de bunicul – care a scris în subtitlu, “o variantă”, nota bene! – cu unitatea de memorie reactivată nr. 501, astfel încât am tot filmul evenimentelor variantei, pe care-l voi prezenta, pe cât îmi stă în putință, în stilul bunicului meu, cu care nu mă pot compara stilistic, știu. Este vorba de scena din Gara de Nord, ce i-a revenit în minte lui Cezar odată cu biletul misterios lăsat de soția lui, Libertina, care plecase inopinat, cel puțin pentru mine, un simplu cititor.

Așadar… De acolo, din camera sa, din întunericul ocrotitor de sub palmele lui bătătorite aplicate pe ochi, timp de câteva secunde, Cezar Fecioru văzu foițele lui de hârtie, albe, atent decupate, pe care scrisese lozinci anti-Ceaușescu și anti-comunism, cu litere mari, vizibile, și cu care se deplasase către București, dis de dimineață, într-un tren, undeva prin anul ’74. Se încurajase puțin de cu seară, când consumase ceva alcool din cauza imposibilei – crezuse, căci n-o putuse gândi? – părăsiri, trădări, din partea marii iubiri a tinereții lui, neasemuita Marionela. Ascuns în trenul dimineții din ’74, Cezar – cel – tânăr avusese revelația asemănării izbitoare dintre iubita lui și neasemuita lui mamă: trăsături nobile, privirea grea și magnetică, într-un cuvânt perfectă, precum mama lui. Atunci când, fatalitatea fatalităților, o văzuse cum pleacă într-adevăr de lângă el – deși tot timpul păruse a fi a lui! -, cu vorbele acelea incognoscibile, “mă mărit, Cezar!”, dorise din adâncul ființei lui s-o urască, s-o uite, s-o elimine din lumea lui, dar nu reușise să-i miște măcar un fir de păr. Și atunci, într-o metamorfoză brutală, cu o duritate supraumană, se îndreptase distrugător contra lumii acesteia, care, iată, vizibil, era a lui Ceaușescu, pornise contra tuturor hienelor care-i furaseră, într-un fel inacceptabil, singura speranță de salvare personală, fără de care nimic nu mai avea sens. Și mai ales se îndreptase demolator către însăși hiena hienelor: acel tartor, stăpânul sistemului care tocmai îl tâlhărise la drumul mare, îl jecmănise.

Ajuns în Gara de Nord, cu un psihic pregătit de ofensivă, gata de orice sacrificiu, lipise câteva manifeste pe pereții și stâlpii gării. Era o dimineață de mai, era momentul în care viața începea să prindă formă și forță: călători semiadormiți, coborâți ca niște umbre din trenuri, treziți treptat de răcoarea zorilor de mai; securiști acoperiți sau pe față, conștiincioși și vigilenți în restul zilei, mai puțin dimineața; milițieni plictisiți, patrulând încoace și-ncolo, dar nimeni, absolut nimeni, spre furia lui Cezar, care să se scandalizeze de încălcarea atât de gravă a legilor statului socialist, de violentarea cu bună-rea știință a imaginii primului bărbat al țării, așa cum creativ îl botezaseră românii pe hiena hienelor, prin reprezentanți, această matahală aflată în vârful unui stat pe care-l emanase. Jignit de-a dreptul de indiferența trecătorilor și de orbirea aparatului represiv, ce nu-și făcea datoria, Cezar fusese câteva clipe descumpănit. Își trecuse mecanic mâna prin părul lui lung ce-i cădea peste umerii puternici, de sportiv profesionist. În scenariul său, gândit cu febrilitate în tren, ar fi trebuit ca mulțimea de călători să se fi trezit, să ia act de grozăvia unui tânăr revoltat, și să se fi împărțit în două tabere clare și previzibile: unii, fricoși, pro-sistem, sau pur și simplu sinceri, cu sufletele lor aliate comunismului, spălate și iluzionate; iar alții, minoritari dar viguroși, atașați de mesajul insurgentului tânăr, de prospețimea lui rebelă; și, bineînțeles, atitudinea securiștilor și milițienilor, civili sau nu, era de bun simț c-ar fi trebuit să fie alta: pur și simplu să se fi trezit, înfricoșătoare, bruta cea adaptată din ființa lor submediocră și să fi răcnit cu pulanele ridicate înspăimântător către tinerelul periculos, ivit pe nepusă masă în zona lor de protecție a ceea ce era “nobil” în socialismul multilateral dezvoltat, și să-l fi amenințat histrionic, cu ochii ieșiți din orbite: Stai! Ești arestat, dizidentule!

Însă, lucru ciudat, nimeni nu părea că-l vede pe băiatul îmbrăcat cu o cămașă neagră, descheiată larg, și cu blugi albiți în genunchi, cu o coafură lucrată în stil hippiot, vădit în contradicție cu fundalul, dar care părea simpatic în deruta lui ingenuă. Într-un mod ce s-ar fi putut numi laș – profesionist, reprezentanții represiunii – vreo cinci-șase la număr, numai în acea rază de acțiune! – reușeau să se poziționeze întotdeauna cu spatele la intrusul răzvrătit, puțin cu chef, cum părea.

În acea situație contradictorie, confuză, jenantă și de neacceptat, ce mărturisea cu claritate pasivitatea lașă a mămăligii românești, Cezar Fecioru se dusese fulgerător și febril către primul milițian întâlnit, pe care-l informase calm și complet:

– Tovarășe, am lipit pe cinci stâlpi mai multe manifeste anti-Ceaușescu!

Parcă trezit cu forța din somn, paznicul legii îl îndepărtase grăbit și bagatelizator:

– Fugi de-aici, măi băiete, cu bazaconiile tale… În gară e ordine… Nu se vede nimic suspect… Ești beat, pleacă!

Înfuriat cum niciodată nu fusese, Cezar Fecioru strigase deodată agresiv:

– Nu s-a întâmplat nimic, zici? Iată.

Și imediat scosese din buzunarele burdușite și aruncase în aer, cu ambele mâini, zecile de manifeste rămase nelipite, strigând către cupola gării:

– Jos Ceaușescu! Vrem libertate!

Ca împins, în sfârșit, de un resort magic, pe veci încrustat în reflexele lui native, milițianul sărise ca o fiară asupra tânărului rebel, iar acesta se prăbușise pe peronul gării, zbătându-se și continuând să strige de-acolo lozincile sale înflăcărate, cu un entuziasm fericit, gândise milițianul mirat, ce tocmai reușise să-i astupe gura spurcată tinerelului, ajutat rapid de confrații lui de misiune, răsăriți într-o clipă ca din pământ, vigilenți, regulamentari și mulți.

Ceea ce urmase fusese cu adevărat perfect, în limitele procedurilor statului-mamut și cu totală predictibilitate atât din partea unor milițieni și securiști prompți și patrioți, cât și din partea unui tânăr dizident apărut din neantul unei provincii active: mărturisirile fuseseră complete, actul insurgent fusese al unei singure persoane, fără complici – cum declarase cel prins -, asumarea faptei era absolută, procesul se derulase rapid, așa că, în timp foarte scurt, Cezar Fecioru “reușise” să obțină o condamnare de șase ani, pentru “uneltire împotriva ordinii socialiste”, timp în care fusese plimbat pe la principalele temnițe de profil din țară, de la Rahova, la Aiud. Dar aproape de împlinirea unui an de detenție, fusese eliberat condiționat, pentru bună purtare, i se spusese, și atunci se întâmplaseră două lucruri ce-i vor fi marcat viața pentru totdeauna: întâi, decisese, el, Cezar Fecioru cel adevărat, se va retrage, se va apăra, va fi intangibil într-un eu transcendental, pur, delimitându-se astfel net, iremediabil, de zgura socială cenușie din jur; totuși – în al doilea rând -, în această zgură infectă trebuia să trăiască eul lui empiric, cel efemer, material și neimportant, corpul lui perisabil – deși tot mai frumos și plăcut de femei, ăsta era adevărul! -, care-și va găsi un loc minunat. Se va angaja acest din urmă eu, corporal și slab, în sistemul marginal al cooperației meșteșugărești socialiste, ca fotograf, în baza unui hobby al lui de mic, de unde și urmase și finalizase cu greutate, din cauza dosarului său aparte, cursurile Facultății de Istorie din București, la fără frecvență.

– Nimeni nu face poze ca ale mele! mai preciza uneori, zâmbitor, lumesc, eul pământesc al lui Cezar Fecioru, către amici, către superiori, indiferent de ce conținut aveau pozele, fie realizări socialiste, fie chipuri de comuniști, fie chipuri de îndrăgostiți – pozele erau doar poze! În această vreme, severul și inaccesibilul său eu transcendental plutea peste lumea bulversată, o contempla suficient sieși, fiind propria lui cauză, autarhic.

În acestă stare de hălăduire post-concentraționară, când pletele negre ale lui Cezar Fecioru cădeau din nou libere, peste umerii lui impozanți, apăruse acel lucru mirific, gânditor-vorbitor- și – captivant în viața lui. Se numea, fapt rar, dar ce era rar era prețios, Belizarie Libertina, și era blondă, cât trebuia de durdulie și cu carnea tare, albă. Iar ea îl pescuise, îl salvase pe el din apele tulburi ale micului orășel. Tânără arhitectă, Libertina îl cucerise repede cu farmecul ei natural, cu stilul ei de viață direct, practic și neînfricat, ce uneori părea chiar aventuros, judecase Cezar Fecioru cu admirație și cu o nouă iubire, uitând-o pe nărăvașa Marionela ce se-ncurcase c-un neisprăvit de ingineraș fără viitor. Așa că, făcuți unul pentru altul, spuseseră un “da” din tot sufletul la ofițerul Stării Civile și se mutaseră în apartamentul Libertinei, spațios și central, nou repartizat: în sfârșit, găsise un aliat ce-l va apăra necondiționat, își zisese Cezar, deodată iluminat, cu cele două euri contaminate – rarisim! -, suprapuse, aproape contopite…

… Aici se încheie și ultima notă, și parcă e de ajuns pentru astăzi. Dar sunt fascinat să urmăresc, împreună cu voi, contemporani europeni, bucureșteni și berlinezi și londonezi, continuarea acestei povești ce-mi pare incredibil de rezonantă cu sufletul meu de vechi român, incurabil melancolic, fermecat de trecut, deși atât de protejat de cei apropiați mie, azi: fetele mele, strălucitoare, calde, îndeosebi Barbara; băieții mei, cutezători și protectori, îndeosebi Friedrich; soția mea, pistruiata și seducătoarea Ilinca, stabilită cu băieții la Londra, de unde-mi transmite, continuu, iubirea ei pătimașă de româncuță; vărul meu, îndrăgitul pictor Nicholas, cu șapte ani mai mare ca mine, urmașul singular al celebrului său tată, unchiul Alexander, dispărut dintre noi acum unsprezece ani, în același an cu iubita mea mamă, Dumnezeu să-i ierte!…

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească