Ceață pe Tamisa (II)/ de Nicolae Stan

Nicolae Stan s-a născut pe 2 ianuarie 1953. Este doctor în filosofie al Facultății de Filosofie, Universitatea București. A fost membru al Cenaclului de Luni și al Cenaclului “Junimea”. A debutat în anul 1984, cu volumul de proze Boare de Waterloo, la Editura Cartea Românească. Au urmat romanele: Așezarea, 1989, Editura Cartea Românească; Apă neagră, 1999, Editura Nemira (premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București, în anul 2000); romanul-mozaicat, Evelyn, e-book, Editura Coresi, 2011; eseurile: Nietzsche, ermitul vesel, Editura Economica, 2011; Incursiune în sfera publică românească; Modele europene, Editura Eikon, 2011.

Cum să scrii un roman despre nihilismul contemporan, care să poate fi citit, de pildă, și de cineva din anul 2091? Cum să dezvălui demonii “tranziției” românești postdecembriste, fără să rămâi captiv istoricismului? Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orășel-satelit al Bucureștiului, în care se pot regăsi multe orașe reale; a plasat în el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziariști, revoluționari, mondeni etc.; le-a urmărit unora viețile încurcate, iar altora le-a privit morțile izbăvitoare. A luat naștere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsă molipsitoare, întâmpinată cu credința într-un alt pământ, nou…

“Ceață pe Tamisaeste romanul unei lumi invadate deZgomot,din care Muzica a dispărut. Este carteala care m-amgândit din anul 2003, atunci cand am început “documentarea”.Deoarece, o perioadă însemnată, am cunoscut din interior viața socio-politică a României, și, pe de altă parte, pentru că, în accepția mea, Demonii lui Dostoievski este romanul din care s-a născut modernitatea literară, am dorit să scriu un fel de echivalent românesc și actual. A fost, totodată, și un proiect generaționist (am numit generația ’80 ), al mizeiși pe tehnici, schimbări de perspective, totul culminând cu privirea unui narator transistoric, din anul 2091, care contemplă și judecă lumea noastră.” – Nicolae Stan

*

* *

Mă mâncau buricele degetelor, cum spuneau cei vechi, să scriu despre grozavele întâmplări narate atât de neașteptat de bunicul meu cel răbdător. Îmi dau seama azi, la atâția ani distanță, – care, de fapt, prin viteza condensării lor echivalează cu cel puțin 200 de ani tradiționali! – că estetica veche, cea a faptelor povestite, ar putea fi afectată de intruziunile mele cu rol istoric mai mult, și nu cu unul cultural propriu-zis. Slavă Marii Întâmplări – cum pe drept a instituit-o Suprema MCC! – că trăiesc în Europa de azi, a nevroticului an 2091, când gustul estetic mizează foarte mult pe realitate.

Dar iată că studiind eu șantierul romanului Spectacolul, am dat peste o notă – nr. 3150 – pe care antecesorul meu n-a inclus-o-n roman, dar care anticipează estetica noastră, a faptelor brute. Este o întâmplare prin care-a trecut la modul real prozatorul optzecist. Nota vorbește de o persoană a vremii, comună, banală, dar care se considera o vedetă – așa-și spuneau cei ce-apăreau la vechiul televizor! – și care are meritul, inconștient, dar primordial, de a fi redus adevărul estetic al bunicului, la cel istoric, specific nouă, celor din 2091. Ea pur și simplu anticipează sfârșitul primului secol al mileniului trei. Este, așadar, o revoluționară, o avangardistă.

Pe scurt, în jurul anului 2010, pe la începutul lui, bunicul se mutase-n București cu toată familia, reușind să-și cumpere acolo un apartament. Într-o zi oarecare, scriitorul își chemase un cunoscut, un electrician, să-i monteze lustrele. Și brusc a primit un telefon pe vestitul lor mobil. Ah, ce frumos! Nu rezist tentației de a vă reda, fie și succint, convorbirea notată de bunicul.

“- Alo, domnul scriitor?

Era o voce de femeie: calmă, cristalină, interesantă.

– Da.

– La telefon, eroina romanului dumneavoastră!

Am făcut o pauză scurtă, uimit. M-am recules.

– Domnișoară, nu există eroine de roman care să telefoneze autorului!

Mi-am dat seama că era vorba de una dintre domnișoarele care purta întâmplator numele unor personaje de-ale mele: Mioara, Evelyn, Olimpia, Dida…

– Vrăjeli! Cum vă permiteți dumneavoastră să scrieți un roman și să folosiți acolo numele meu?

– …

– Nu vă permit! Eu sunt celebră, mă oprește lumea pe stradă…

Glasul îi creștea în intensitate, ce mai, era de-a dreptul isterică.

– N-o mai lăsați! Închideți, nu vedeți că n-a-nțeles nimic și vă jignește? s-a întors către mine electricianul.

-Las-o …

– Sunteți un trișor! urla-n receptor domnișoara. Un impostor, un speculant care se îmbogățește pe spatele meu celebru. Vă dau în judecată!

– Fiți atentă, domnișoară, orice personaj c’est moi! Înțelegeți? “

Întrerup aici nota pentru a nu abuza de timpul vostru prețios, supus unei competiții feroce. Trebuie să recunoașteți că domnișoara respectivă – s-o fi chemat-o Evelyn? sau Olimpia ? – a anticipat în felul ei estetica adevărului-adevărat, a timpurilor noastre:

Dar să vedeți la ce paradox m-am gândit! Efortul meu de a dezgropa situația istorică în care sunt plasate personajele ficționale ar putea avea exact rolul de a revitaliza tocmai ficțiunea! Căci, da, cine mai face astăzi diferențe între ficțiunea bunicului și notele mele istoriste, culese direct din viața reală a românilor în preajma anilor 2000… Dar îmi voi face în continuare datoria. Voi lupta pentru adevăr! De pildă, versetul în cauză, văzut de Cezar pe frontonul unei clădiri vechi, a fost text și pretext de dispută și analiză într-unul dintre numerele revistei de tradiție culturală, Viața Românească, condusă de unpoet, Prelipceanu. De data asta, băiatul meu, Karl, mai rece, mai distant, de obicei, față de aceste “dulcegării românești”, cum le numește el, a reușit – el fiind un as al IT-ului – să recupereze, printr-o sofisticărie tehnică bazată pe “capsule de memorie marginalizată”, o parte din arhiva de-atunci a acestei reviste, una dintre cele mai bune în istoria culturală a bătrânei Românii. Acolo am citit o dezbatere despre normalitate, inițiată de poetul Drăghici. Acesta povestește cum, trecând pe strada Icoanei, a văzut versetul cu pricina și așa i-a venit ideea unei mese rotunde – ca-n roman, vedeți, contemporani?! -, plecând de la enunțul-șoc.

Ei bine, printre participanții la dezbatere este și bunicul meu, cu o intervenție ce poartă titlul O femeie, o domnișoară, probabil. Voi cita din acest document de epocă atât cât cred că este necesar pentru voi, contemporanii mei, dar și pentru o nouă lumină adusă romanului, de ce nu?

“M-am oprit surprins: un verset abisal, scris cu cretă. Un scris elegant, fără nicio ezitare, fluent, neverosimil. Or, mi-am imaginat următoarele. Scrisul era feminin, fără îndoială. Și conținutul versetului probează această intuiție. Așadar, o femeie, o domnișoară probabil.”

Și, în continuare, în spiritul esteticii lor ficționalizante, predecesorul meu își imaginează ce ar spune această posibilă domnișoară, dacă ar avea posibilitatea să vorbească (exact ca o eroină de roman, care tăifăsuiește cu autorul, nu?). Iată.

“Eu nu iau chipul acestei lumi. Nu știu care dintre noi este normală. Ea, în baza realității ei, a faptului că există, se declară normală. Eu, marginală, slabă, fără speranță, – și nu e vorba numai de mine, eu sunt purtător de cuvânt, aici – o declar anormală. Pentru că nu-mi dă posibilitatea să-mi urmez visul, mai mult, să am un vis! Este o lume în care principalul scop este supraviețuirea.”

Nu avem aici o similitudine aproape totală cu conținutul romanului? Unde este ficțiune și unde adevăr istoric? Dar ce contează? S-o urmăm pe domnișoara inventată care ne prezintă adevărul românilor noștri dragi, de demult…

“Așa că într-o seară rece, când strada Icoanei era pustie, am luat o scară (locuiesc aproape), am fixat-o pe peretele unui imobil acum în paragină și am scris în trei reprize, cu cretă, punând diagnosticul acestei lumi: întâi am scris “sufletul”, mare, fără să-mi tremure mâna, apoi am coborât și am mutat scara în mijloc, am urcat și am continuat “meu este”, am coborât din nou, am postat scara la extremitatea dreaptă și am scris cuvântul emblematic, masiv și imposibil de ocolit, “mort”. Am contemplat apoi de jos: era perfect. M-am simțit pentru prima dată normală. M-am simțit deasupra acestei lumi. Poate chiar m-am simțit fericită.

Sunt convinsă: lumea românească la 20 de ani de 1989 își are originea aproape în totalitate în pulpana încăpătoare a comunismului. Ce este tranziția, dacă nu o prelungire a malformării comuniste în alte haine? Ce era normal pe vremea bietului meu tată, cocoșat de lipsuri (comuniști agramați, cocoțați în funcții, croitorese conducând aparatul de propagandă), nu diferă esențial de ce este considerat normal azi (politizarea funcției publice, corupția generalizată, marginalizarea competenței).

Așa că da, anormalitatea provine din lipsa normei, a principiului, pe scurt, a educației. Românilor le lipsește capacitatea, obținută printr-o educație luminată, de a accede la gândirea principială. Așa se explică faptul că nu avem proiecte naționale, generale, pentru toți și pentru timp lung. Avem numai tactici limitate și separate radical între ele. O gândire secvențială rigidă, lipsită de fluența și de liniștea continuității. O luptă de gherilă.

Cineva trebuie să îngroape definitiv această lume barbară!”

Opresc aici confesiunea acestui personaj. El este, fără îndoială, alter-ego-ul bunicului. În treacăt, spun că anormalitatea de atunci era o simplă glumă față de cea actuală, la 100 de ani distanță, cu tot respectul cuvenit Supremei MCC! Însă revenind la romanul optzecistului, nu cred că era doar o oglindă a lumii românești istorice: era mai ales o viziune ficțională anti-nihilistă prin implozia nihilismului. Vom mai vedea… citind!

… Astăzi a fost foarte cald în Berlin. Întâmplarea face că și la mine este tot finele lui mai. Dar un mai de peste 100 de ani! Ciudățenia face că timpul în care se narează povestirea de către bunul meu bunic – între lunile martie și iulie – este și timpul citirii și comentării celor citite, azi, în 2091!

…Senzația de singurătate este tot mai apăsătoare. Simt cu toată ființa cum intru cu trup și suflet în paginile acestui roman. Am o atracție pentru magnificul Cezar, ca și pentru versatilul Astatin. Lui Cezar îi simt tribulațiile reținute și excesul de forță internă, pe care abia-abia îl poate ține în frâu, abia-abia își înfrânează pornirea numită de unii criminală, de a pune la colț, violent, dar drept, o lume căzută.

Însă în ce mă privește – și sunt sigur că și Cezar a găsit deja aceeași soluție! – am găsit o metodă primitivă, s-ar putea spune, dar eficace, spun eu, de a elibera din mine energii prea mari, poate chiar ostile lumii mele atât de civilizate!

Azi dimineață am trecut la fapte: mi-am tăiat o bucată din corp, o părticică, un sfert din degetul mic de la piciorul stâng. A fost o eliberare de presiunea corpului. Mă simt ca plutind. Șchiopătez puțin, dar nu cu totul evident, cum se-ntâmplă de pildă cu Daniel Astatin. Nu. La mine a fost doar un exercițiu de libertate. N-a curs sânge mult. Doar un pic. Ca și cum corpul meu era disponibil, în parte, să fie eliminat, pulverizat…

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească