Ceausescu vs. Ceausescu

A doua perioada a totalitarismului comunist in Romania incepe cu reabilitarea ideii nationale si cu afirmarea unei politici independente fata de Moscova. Ea se leaga de numele lui Ceausescu, care accede la putere in 1965, dar trebuie sa subliniem faptul ca redefinirea pozitiei romanesti in cadrul lagarului socialist si in ansamblul comunitatii internationale a inceput mai inainte, sub predecesorul sau, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Inca in 1962, acesta initiase o politica de cadre ce incepea sa tina seama si de competenta profesionala a individului, nu numai de “dosarul” sau familial. A dispus apoi, in 1964, eliberarea detinutilor politici, nu si-a ascuns nemultumirea fata de rolul subaltern, marginal, rezervat Romaniei in planurile economice ale CAER-ului (Piata Comuna a lagarului socialist), ca si fata de politica externa a blocului sovietic. “Declaratia din aprilie 1964 a PCR”  afirma public o disidenta mocnita, neasumata pana atunci.
Ea n-ar fi putut fi conceputa fara un eveniment epocal pe care conducatorii romani au avut inteligenta politica sa-l provoace pe cai amiabile: plecarea trupelor sovietice. In vreme ce din toate celelalte tari socialiste Armata Rosie a inceput sa se retraga – cu taraganarile caracteristice, prea binecunoscute din traditia militara tarista – abia  in 1990, din Romania “fratii mai mari” au plecat in 1959.
Aceasta autonomie s-a accentuat sub Ceausescu: semnarea in premiera a tratatului cu RFG, mentinerea raporturilor cu Israelul in conditiile in care toate statele socialiste le-au intrerupt, vizitele lui De Gaulle si Nixon la Bucuresti, non-interventia in Cehoslovacia in august 1968 etc. au fost cateva atitudini care au intarit prestigiul international al Romaniei si al lui Ceausescu personal, pregatind astfel marea iluzie a opiniei publice mondiale (si indeosebi americane) cu privire la natura si intentiile regimului de la Bucuresti. Politicienii occidentali au inteles tarziu ca intre politica externa relativ independenta si deschisa a lui Ceausescu si politica sa interna nu exista nici o legatura. Acelasi conducator care in relatiile internationale se declara si chiar (re)actiona impotriva politicii de “forta si dictat”, aplica in tara lui, in raporturile cu concetatenii lui, o asemenea politica. El a fost de la inceput extrem de autoritar – legea interzicerii avortului pana la varsta de patruzeci si cinci de ani a fost promulgata chiar in 1966 -, chiar daca pana in 1971 a tinut sa lase impresia unui “comunist cu fata umana”, a unui reformator, cultivand tinerii si intelectualii, recunoscand oficial o parte dintre nedreptatile si atrocitatile comise in deceniul anterior, la care, de altfel, a participat cu violenta-i recunoscuta el insusi – ceea ce, fireste, a omis sa recunoasca.
Vizita din 1971 in China (si in Coreea de Nord), aflata in plina “revolutie culturala”, l-a radicalizat in sens negativ pe Ceausescu, i-a revelat posibilitatile noi de manevrare a maselor. El a incercat sa declanseze imediat dupa intoarcerea de acolo procese “revolutionare” asemanatoare, dar a intampinat rezistenta unor intelectuali cu prestigiu in Partid, printre ei, in primul rand, scriitorii. Programul sau de restructurare a culturii si a societatii romanesti n-a putut fi aplicat decat cu mare intarziere si niciodata pana la capat. In schimb, cultul personalitatii va gasi teren propice la toate nivelele birocratiei de Partid si va beneficia de oportunismul unor scriitori si artisti care au inceput sa se specializeze in elogii ale Conducatorului. Trebuie sa remarcam faptul ca aceasta megalomanie a fost stimulata si de unele cercuri politice din Occident, care continuau sa-l cultive pe Ceausescu in calitate de potential inamic al rusilor. Mare a fost stupoarea intelectualilor din Romania la aflarea vestilor cu privire la acordarea titlurilor de doctor honoris causa nu doar de catre universitati din lumea a treia, dar si europene, occidentale. Ce sa mai spunem de laurii academici obtinuti de Elena Ceausescu – o semianalfabeta -, de titlul de “Fellow” acordat de un important Institut Britanic de Chimie!
Gravele erori din economie, explicabile, dincolo de incompetenta, tot prin megalomanie, promovarea sotiei si, in genere, a familiei in posturi-cheie ale Partidului si Statului, pe scurt – absolutismul puterii, dictatura personala, ca si regimul de infometare, de infrigurare si de teroare in care a tinut populatia tarii in ultimii ani – l-au dus la sfarsitul lamentabil binecunoscut si binemeritat din decembrie 1989.