Ceausismul cinic si picant (II)

Nu cred ca activistilor din linia Postelnicu, Dinca, Gadea, Bobu le era prea placuta maniera scrutator-dispretuitoare in care erau cantariti de Dumitru Popescu*.

Dar ceea ce intereseaza acum nu este raportul prostie-inteligenta in partid, ci felul lamentabil in care lumea artistica se lasa vazuta (nu pandita!) si evaluata (nu temuta!) in birourile CC si CCES. Iata un verdict pe cat de usturator, pe atata de adevarat, pe care-l pot confirma, cred, toti oamenii breslei, ca si demnitarii, putini, e drept, proveniti din randurile acesteia: “acolo, in biroul de la Agerpres, am avut pentru prima data revelatia ca oamenii de arta ascund in strafundurile lor, sub invelisurile succesive ale sensibilitatii, talentului, inspiratiei, o nemiloasa, salbatica sete de a provoca la randu-le suferinta. Nu cereti mila de la oamenii marilor viziuni metaforice. Nu veti gasi decat bucuria desantata a razbunatorilor. La originea cruzimii lor sangeroase s-or afla tot gelozia si invidia – blestemul sub care marile talente respira si se sting?” (Apropo: oare ce oribili munti delatori va fi adunat de-a lungul anilor colonelul Victor Achim de la breasla scriitoriceasca, ori omologul sau de la Teatrul National, de exemplu? Daca le-ar face publice, cred ca n-ar ramane piatra peste piatra in institutiile cu pricina, altminteri decat una tombala pentru onoarea sufletului artistic sub dictatura.)

Ca sa va asigur ca omul stie foarte bine ce spune si ca are un scanner necrutator la nuante si ironic pana la voluptate, e de ajuns sa citez fie si dintr-o singura pagina, 61, dedicata unor figuri din lumea teatrului si filmului. Dina Cocea: “vocea profesionala fara nici o contingenta cu cea diurna, sonoritatea melodica a ideilor declamate, absenta din conversatia zilnica”. Radu Penciulescu: “aerul omului care te-a prins si s-a prins el insusi si pentru care nimic nu e cum pare”. Lucian Giurchescu “avea un neastampar de licean inventiv, cu aerul ca tainuieste tot felul de experiente intreprinse in pivnita casei parintesti, printre damigene goale si trotinete scoase din uz”. Liviu Ciulei a??se invaluia intr-o sentimentalitate dureroasa, manifestata din cand in cand prin grimase de batraciana inteligenta si prin cearcanul umed, uleios, al ochilor negri stralucitori”. Lucian Pintilie, “nervos si exploziv, fabrica tot timpul, la cald, idei fundamentale menite sa mantuie o lume vinovata, greoaie, inconstienta, de care se izbea in calitate de cetatean al universului investit cu drepturi de control nelimitate”. Si lumea picturii are destule astfel de stop-cadre.

Flashuri aiuritoare : Nichita Stanescu dandu-i demnitarului “o zambila albastra, ca metafora a sentimentelor sale publice de intelectual sensibil si patriot”; Geo Bogza, “singuratic strajer al politeturilor de moda veche, trimitea epistole ocazionale in plicuri deschise (…) Nu puteam scapa de amintirea discursului inchizitorial, nemilos si sadic, din sedinta in care l-a masacrat pe Mihai Beniuc. Ura avusese atunci paroxismul calugarului tortionar (…) Mai tarziu aveam sa reintalnesc fata fanatica a misticului exterminator… Pe fata scriitorului Geo Bogza nu am surprins niciodata un zambet, din gura lui nu am auzit iesind un cat de vag si moale hohot de ras…” (v. p. 198, cu alte detalii acide). Ion Lancranjan “avea o voce si o pronuntie dulce, aburita, din buze, ca a unei fecioare timide (…) Dar dupa un timp incepeai sa distingi in depanarea calma, surazatoare, un fir metalic, la inceput subtire ca o parere, apoi mai gros si tare. Cuvintele erau tot mai grele, opacizand aerul cu o rezonanta de plumb”.

Alaturi de ping-pong-ul dintre Zaharia Stancu si Mihai Beniuc, vajnici complici fara scrupule, parandu-se reciproc la mai tanarul doctrinar ceausist (“Stancu a fost agent al sigurantei burgheze”, respectiv “Beniuc a fost recrutat in ilegalitate de NKVD”), o gasim pe Constanta Craciun, personaj cu un mister bine parfumat (v. si evocarile lui Paul Cornea), pe care Dumitru Popescu o numeste “aceasta doamna Kolontai a comunismului romanesc”, “femeie culta, cu CV straniu (comandanta a miscarii strajeresti infiintata sub auspiciile Casei Regale”) si care “impresiona din capul locului printr-o tinuta de intelectual rasat”.

Un set de detalii interesante pentru pasionatii culiselor politice ale vietii literare ne este livrat in capitolul “Tribulatiile prieteniei cu un mare poet al timpului”. Nu, nu e vorba de Nichita, ci de Adrian Paunescu, pe care, la inceput, instigat de Gogu Radulescu (“ma determina sa vad in el un lup tanar, care are un singur tel: dobandirea puterii, tocmai ceea ce nu agream”), il privea suspicios: “legatura cu omul, gazetarul si poetul – una profunda si durabila – mi-a prilejuit-o, spre cinstea sa, Cornel Burtica”. Paunescu “avea o idee care m-a captivat si anume sa reabilitam folclorul romanesc demonetizat prin exacerbarea amatorismului si prin festivism. I-am pus la dispozitie televiziunea si mijloacele necesare si l-am facut partasul tuturor observatiilor si concluziilor stranse de mine in anii in care condusesem Ministerul Culturii”. Ce s-a ales de folclorul romanesc in cuprinsul “antenei prin judete” nu e cazul sa deplangem acum. Dar e bine sa spunem ca Dumitru Popescu l-a sprijinit pe Paunescu (a facut-o si cu Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc s.a.) in episodul agitat al interviului luat lui Mircea Eliade in 1972 (publicat in Contemporanul), tinandu-i spatele impotriva lobbyului de mare presiune facut de Gogu Radulescu, Miron Constantinescu si George Ivascu. “Am banuiala ca interviul cu Mircea Eliade a adus in prim plan la noi un fanatism doctrinar agresiv.(…) Cu omul acesta, imi spunea Gogu Radulescu, ne-am batut pe viata si pe moarte. Era rivalul ideologic al generatiei noastre antifasciste, declara impatimit Miron Constantinescu (…) M-am imprietenit si cu nea Gogu, cum ii spuneam cu tandrete, gasind in el un cinic evadat din sentimentalism, un cozeur amuzant si un spirit critic viu, pe care, din pacate, nu te puteai bizui, caci la greu te abandona fara remuscare”.

*) Dumitru Popescu, Cronos autodevorandu-se… Panorama rasturnata a mirajului politic. Memorii II, Editura Curtea Veche, 2006, 257 pag.