Cei care merită să moară/ de Peter Swanson

Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime. Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală. Se pare că au fost nepotriviți din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clișeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soție mincinoasă și infidelă – merită să moară…

La Boston, legătura perversă dintre conspiratori se adâncește pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață. Brusc, cei doi se trezesc implicați într-un joc de-a șoarecele și pisica din care nu poate supraviețui decât unul… cu un detectiv isteț și foarte hotărât pe urmele lor.

„Terifiant, fascinant și plin de suspans. Un roman menit să devină clasic.“ Lee Child

„O lectură amuzantă, plină de capcane și de întorsături de situație… Swanson ne distrage atenția de la detalii trimițându-ne pe piste false și schimbă între ei criminalii și victimele îndeajuns de repede ca să ne țină cu sufletul la gură…” Boston Globe

„Arareori găsim în cărți o răzbunare mai nemiloasă ca în excepționalul thriller al lui Peter Swanson… Cu remarcabilă pricepere, autorul sondează natura răului absolut. Puțini cititori vor fi pregătiți pentru copleșitorul punct culminant.” Publishers Weekly

„O poveste imorală plină de personaje imorale… Excepțional scrisă și plină de surprize.” Huffington Post

1

TED

– Hei, bună, a spus ea.M-am uitat la mâna albă, cu pistrui, de pe spătarul scaunuluide bar liber de lângă mine, din sala de așteptare de la clasabusiness din Aeroportul Heathrow, apoi am ridicat privirea către fața necunoscutei.

– Ne cunoaștem? am întrebat-o.Chipul ei nu părea deloc familiar, dar accentual american,cămașa albă imaculată, jeanșii mulați băgați în cizmele pânăla genunchi, toate o făceau să pară una dintre îngrozitoarele prietene ale nevesti-mii.

– Nu, scuze. Doar îți admiram băutura. Pot? Și-a așezattrupul prelung și zvelt pe scaunul de piele rotativ și și-a pusgeanta pe bar. Ăla e gin? a întrebat, referindu-se la Martini-ul din fața mea.

– Hendrick’s, am răspuns.A făcut un semn către barman, un adolescent cu păr  țepos și bărbia lucioasă, și a cerut un Martini Hendrick’s cu douămăsline. Când i-a sosit paharul, l-a ridicat în direcția mea.

Mai aveam o gură într-al meu, așa că am spus:

– Pentru imunizarea contra călătoriilor internaționale.

– O să beau pentru asta.

Mi-am terminat paharul și am cerut altul. Ea mi-a spuscum o cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat. I l-am spus și eu pe al meu – doar Ted și nu Ted Severson, cel puțin nu atunci. Am stat în sala de așteptare de la Heathrow, plinăde canapele și lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci și confirmând că amândoi așteptam să ne îmbarcăm în același zbor direct către Aeroportul Logan din Boston.

Ea și-a scos din geantă o carte broșată subțire și a început să citească. Asta mi-a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat. Era frumoasă – păr lung roșcat, ochii de un albastru-verzui luminos, ca al apelor tropicale, iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanța alb-albăstruie a laptelui smântânit.

Dacă o astfel de femeie se așază lângă tine la barul din cartier și îți laudă băutura comandată, te gândești că viața e pe cale să ți se schimbe. Dar regulile sunt diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarășii tăi de băutură urmează să dispară de lângă tine în direcții opuse. Și chiar dacă această femeie se îndrepta spre Boston, eu eram încă plin de o furie scârbită pentru toată situația de acasă, cu soția mea. Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu dormisem. În difuzor s-a auzit un anunț în care am deslușit două cuvinte, Boston și întârziere.

M-am uitat la panoul de deasupra șirurilor de sticle de băutură fină și am văzut că zborul nostru fusese amânat cu o oră.

– Avem timp să mai bem un pahar, am spus. Fac eu cinste.

– De ce nu? a replicat ea și și-a închis cartea, așezând-o cu fața în sus pe bar, lângă geanta ei.

Triunghiul dragostei și al morții. De Patricia Highsmith.

– Cum e cartea?

– Nu e printre cele mai bune ale ei.

– Nimic mai rău ca o carte proastă și un zbor mult întârziat.

– Tu ce citești? a întrebat.

– Ziarul. Nu-mi plac cărțile.

– Și atunci, ce faci în avion?

– Beau gin. Plănuiesc crime.

– Interesant.

Mi-a zâmbit, pentru prima oară. Era un zâmbet larg, care i-a făcut o cută mică între nas și buza superioară și a dat laiveală niște dinți perfecți și o dungă subțire de gingie roz.

M-am întrebat ce vârstă avea. Când se așezase lângă mine,mă gândisem că ar avea în jur de treizeci și cinci de ani, aproape de vârsta mea, dar zâmbetul ei și pistruii pali care îi stropeau podul nasului o făceau să pară mai tânără. Poate douăzeci și opt de ani. Vârsta soției mele.

– Și lucrez, bineînțeles, atunci când zbor, am adăugat.

– Cu ce te ocupi?

I-am oferit versiunea scurtă a poveștii, că finanțam și ofeream consultanță start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai mare parte a banilor – vânzând acele companii imediat ce păreau promițătoare. Și nu i-am spus că de fapt nici nu aveam nevoie să mai lucrez vreodată în viața mea, că fusesem unul dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârșitul anilor ’90 care reușiseră să-și transforme investițiile în cash chiar înainte ca balonul economic să explodeze.

Am ascuns aceste lucruri doar pentru că nu aveam niciun chef să vorbesc despre ele, nu pentru că aș fi crezut că noua mea tovarășă de drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să-și piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată n-am simțit nevoia să-mi cer scuze pentru banii pe care îi făceam.

– Și tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu.

– Lucrez la Colegiul Winslow. Sunt arhivist.

Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină de verdeață la vreo treizeci de kilometri vest de Boston. Am întrebat-o ce face un arhivist și ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale, cum că aduna și conserva documentele colegiului.

– Și locuiești în Winslow? am întrebat-o.

– Da.

– Căsătorită?

– Nu, nu sunt. Tu?

Chiar în clipa în care a spus-o, am remarcat ușoara mișcarea ochilor când s-a uitat după o verighetă pe mâna mea stângă.

– Da, din nefericire, am răspuns. Apoi am ridicat mâna, ca să-mi vadă inelarul gol. Și nu, nu obișnuiesc să-mi scot verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se așază lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport inelele pe deget.

– De ce din nefericire? a insistat.

– E o poveste lungă.

– Zborul nostru are întârziere.

– Chiar vrei să afli despre viața mea sordidă?

– Cum aș putea să refuz așa ceva?

– Dacă o să-ți povestesc, o să am nevoie de încă unul din ăsta, am spus și am ridicat paharul gol. Și tu?

– Nu, mulțumesc. Două sunt limita mea.

A tras cu dinții una din măslinele din scobitoare și a mușcat din ea. Pentru o clipă i-am zărit vârful roz al limbii.

– Întotdeauna spun că două Martiniuri sunt prea multe, iar trei nu sunt de ajuns.

– Nostim. Nu așa spunea și James Thurber?

– N-am auzit de el, am replicat cu un zâmbet afectat, deși mă simțeam puțin cam rușinat că încercam să-mi atribui un citat faimos.

Brusc, barmanul a apărut în fața mea și eu am mai comandat un pahar. Pielea din jurul gurii îmi dădea acea senzație plăcută de amorțeală pe care o ai de obicei de la gin și știam că eram în pericol de a deveni prea amețit și de a spune prea multe, dar astea erau regulile din aeroporturi, în definitiv, și, deși tovarășa mea de călătorie locuia la doar treizeci de kilometri de mine, deja uitasem cum o cheamă și știam că șansele să o mai văd vreodată erau foarte mici. Și mă simțeam bine să vorbesc și să beau cu o străină. Simplul fapt că rosteam cu voce tare niște cuvinte făcea să mi se mai risipească o parte din furie. Așa că i-am spus povestea. I-am spus cum soția mea și cu mine eram căsătoriți de trei ani și că locuiam în Boston.

I-am spus despre săptămâna petrecută în septembrie la Kennewick Inn, pe coasta de sud din Maine, și cum ne-am îndrăgostit de locul ăla și am cumpărat un teren ridicol de scump, pe țărmul oceanului. I-am spus cum soția mea, pentru că are licență în ceva numit „Arte și științe sociale“, a decis că era calificată să colaboreze la proiectul casei împreună cu o firmă de arhitectură și în ultimele luni a petrecut cea mai mare parte a timpului în Kennewick, lucrând cu un constructor pe nume Brad Daggett.

– Și ea și Brad…? a întrebat ea după ce și-a băgat și cea de-a doua măslină în gură.

– M-hm.

– Ești sigur?

Așa că i-am dat mai multe detalii. I-am spus cum Miranda începuse să se plictisească de viața noastră în Boston. În primul an de căsnicie s-a dedicate decorării casei noastre de gresie din South End. După aceea, a lucrat cu jumătate de normă în galeria unei prietene din SoWa, dar încă de atunci știam că lucrurile începeau să-și piardă farmecul. Începuserăm să nu mai avem ce discuta în timpul prânzului, începuserăm să mergem la culcare la ore diferite. Și, mai important, ne pierduserăm identitățile care ne definiseră inițial în relația noastră. La început, eu eram omul de afaceri bogat care îi făcuse cunoștințăcu vinurile scumpe și galele de binefacere, iar ea artista boemă care își petrecea vacanțele pe plajele thailandeze și căreia îi plăcea să piardă vremea în barurile de cartier.

Știam că noi doi eram propriile noastre clișee, total opuse, dar pentru noi funcționa. Ne înțelegeam bine la toate nivelurile. Chiar îmi plăcea faptul că, deși mă consideram arătos, într-un fel convențional, nimeni nu se uita la mine atunci când eram cu ea. Avea picioare lungi și sâni mari, o față în formă de inimă și buze pline. Părul ei era castaniu-închis, dar și-l vopsea întotdeauna negru, și era aranjat în mod deliberat să pară ciufulit, ca și cum atunci se ridicase din pat. Tenul era impecabil și nu avea nevoie de machiaj, deși nu ieșea niciodată din casă fără să folosească creion negru. Am văzut bărbați care o fixau cu privirea în baruri și restaurante. Poate că le atribuiam sentimentele mele, dar privirile pe care i le aruncau mi se păreau flămânde și primitive. Mă făceau să mă bucur că nu trăiesc într-o vreme sau un loc unde bărbații de obicei umblă cu arme. (…) La începutul lui septembrie, am hotărât să-i fac o surpriză și să vin și eu la Kennewick. Când am intrat pe I-95 la nord de Boston, i-am lăsat un mesaj pe telefonul mobil. Am ajuns în Kennewick cu puțin înainte de prânz și am căutat-o la han. Cei de acolo mi-au spus că era plecată de dimineață. M-am urcat în mașină, m-am dus la casă și am parcat în spatele camionetei Ford a lui Brad, pe aleea de pietriș. MiniCooper-ul bleu al Mirandei era și el acolo. Nu mai venisem aici de câteva săptămâni și m-am bucurat să văd că lucrurile avansaseră. Toate ferestrele păreau să fi fost montate, iar dalele de gresie cenușiu-albăstruie pe care le alesesem pentru grădina aflată în josul pantei sosiseră deja. Am ocolit casa către partea din spate, unde fiecare cameră de la etaj avea propriul ei balcon și unde o verandă închisă, de-a lungul parterului, dădea către o terasă enormă pavată cu piatră. În fața ei fusese săpată o gaură dreptunghiulară pentru piscină. Am urcat treptele de piatră ale terasei și i-am zărit pe Brad și Miranda prin ferestrele înalte ale bucătăriei, care dădeau către ocean. Am dat să bat în geam ca să îi anunț că eram acolo, când ceva m-a făcut să mă opresc.

Stăteau amândoi sprijiniți de nou instalatele blaturi de cuarț, uitându-se pe fereastră către Golful Kennewick. Brad fuma o țigară și l-am văzut cum scutură scrumul, cu o mișcare scurtă, în ceașca de cafea pe care o ținea în cealaltă mână. Dar Miranda a fost cea care mă făcuse să mă opresc. Era ceva în atitudinea ei, în felul în care stătea rezemată de blat, înclinată către umerii lați ai lui Brad. Părea total în largul ei.Am văzut-o ridicând o mână cu un gest firesc, iar Brad i-a strecurat între degete țigara aprinsă. Ea a tras un fum prelung, apoi i-a dat înapoi țigara. Niciunul nu s-a uitat la celălalt în acest timp și atunci am știut, fără nici o urmă de îndoială, nu numai că se culcau împreună, dar că probabil se și iubeau. În loc să simt furie sau disperare, sentimentul meu imediat a fost de panică, să nu fiu văzut pe terasă, spionându-i în momentul lor de intimitate. M-am întors către intrarea principală, am traversat veranda, apoi am deschis ușa de sticlă și am strigat „Hei!“ în casa care mi-a răspuns cu un ecou. 

– Aici, a strigat și Miranda drept răspuns și am intrat înbucătărie. Se îndepărtaseră puțin unul de celălalt, dar nu prea mult. Brad își stingea țigara în ceașca de cafea.

– Teddy, ce surpriză, a spus Miranda. Era singura care îmi spunea așa, un nume de alint care la început fusese doar o glumă, căci nu mi se potrivea deloc.

– Hei, Ted, a spus Brad. Cum ți se pare până acum? Miranda a ieșit de după blat și mi-a dat un sărut pe colțul gurii. Mirosea a șamponul ei scump și a țigări Marlboro.

– Arată bine. Mi-au venit dalele.

Miranda a râs.

– L-am lăsat să aleagă și el ceva și doar de asta îi pasă.

Brad a venit și el din spatele blatului și a dat mâna cu mine. Mâna lui era mare, cu nodurile degetelor proeminente, cu palma caldă și uscată.

– Vrei un tur complet?

În vreme ce Brad și Miranda mă conduceau prin casă, Bradv orbindu-mi de materiale de construcție, iar Miranda spunându-mi ce fel de mobilă avea să fie în fiecare loc, am început să mă îndoiesc de ceea ce văzusem. Niciunul dintre ei nu părea deosebit de agitat în preajma mea. Poate că doar deveniseră prieteni buni, genul ăla de prieteni care stau umăr lângă umăr și împart o țigară. Miranda își exprima uneori afecțiunea fizic, luându-și prietenele de braț și sărutându-i pe prietenii noștri bărbați pe gură la venire și plecare. Mi-a trecut prin minte că era posibil să fiu paranoic.

După turul casei, Miranda și cu mine ne-am întors la KennewickInn și am mâncat de prânz la taverna Livery. Am luat amândoi un sendviș cu eglefin afumat și eu am băutdouă whisky-uri cu apă.

– Te-a convins Brad să te apuci din nou de fumat? Am întrebat-o, vrând să o prind cu o minciună, să văd cum reacționează.

– Ce? a spus ea, încrețindu-și fruntea.

– Miroseai puțin a tutun. La casă.

– Poate că am tras un fum sau două. Nu m-am apucat iar de fumat, Teddy.

– De fapt, nu-mi pasă. Doar mă întrebam.

– Poți să crezi că e aproape gata casa? a spus, înmuindu-și un cartof prăjit în ketchup-ul meu.

Am vorbit o vreme despre casă și eu am început să mă îndoiesc și mai tare de ceea ce văzusem. Nu se purta ca și cum ar fi fost vinovată.

– Rămâi tot weekendul? m-a întrebat.

– Nu, voiam doar să vin până aici să-ți spun „bună“. Iau masa diseară cu Mark La France.

– Contramandează și rămâi aici. Mâine s-a anunțat vreme frumoasă.

– Mark a zburat încoace special pentru întâlnirea asta. Și trebuie să pregătesc niște bilanțuri.

Inițial plănuisem să rămân în Maine toată după-amiaza, sperând că Miranda va fi de acord cu o siestă prelungită în camera ei de hotel. Dar, după ce îi văzusem pe ea și pe Brad giugiulindu-se în bucătăria foarte scumpă pe care eu o plăteam,mă răzgândisem. Aveam un nou plan. După prânz, am dus-o pe Miranda la casă, pentru a-și putea lua mașina. Apoi, în loc să mă îndrept direct spre I-95, am intrat pe Route 1 șiam luat-o spre sud către Kittery și zona sa comercială cumagazine gen outlet întinse pe cinci sute de metri. Am oprit în față la Kittery Trading Post, un magazin cu echipament pentru excursii pe lângă care trecusem de nenumărate ori, dar în care nu intrasem niciodată. În numai

 cincisprezece minute am cheltuit aproape cinci sute de dolari pe o pereche de pantaloni de camuflaj, un impermeabil gri cu glugă, niște ochelari uriași de pilot și un binoclu performant. Am intrat cu tot echipamentul ăsta într-o toaletă publică aflată vizavi de magazinul Crate and Barrel și m-am schimbat în noua mea ținută. Cu gluga trasă și ochelarii pe nas, mă simțeam de nerecunoscut. Cel puțin de la distanță. (…)

Am ridicat binoclul și m-am concentrat asupra ferestrei; Brad și Miranda tocmai intraseră acolo.

Îi vedeam foarte bine; soarele de după-amiază, coborând pe cer, cădea pe fereastră într-un unghi favorabil, luminândinteriorul fără a orbi. L-am văzut pe Brad cum se apropie deo masă improvizată care fusese pusă pentru echipa de tâmplari.A luat de pe ea o bucată de lemn care părea să fie o secțiune de baghetă pentru tavan și i-a arătat-o soției mele. Și-a trecut un deget de-a lungul unei caneluri și ea a făcut același lucru. Buzele lui se mișcau și Miranda încuviința din cap la ceea ce spunea el. Preț de o clipă, m-am simțit caraghios, un soț paranoic îmbrăcat în haine de camuflaj și spionându-și soția și constructorul, dar după ce Brad a pus ornamentul la loc, am văzut cum Miranda i se strecoară în brațe, își dă capul pe spate și îl sărută pe gură. El și-a coborât mâna lui mare și i-a lipit șoldurile de el, iar cu cealaltă a prins-o de părul ciufulit. Mi-am spus să nu mă mai uit, dar cumva nu am putut. Am privit cel puțin zece minute, am privit cum Brad o apleacă pe soția mea peste masă, îi ridică fusta mov-închis, îi scoate perechea de chiloți albi minusculi și o pătrunde pe la spate. Am privit-o pe Miranda cum se așază strategic de-a lungul mesei, cu o mână ținându-se de marginea ei, cu cealaltă între propriile ei picioare, ghidându-l înăuntrul ei. Era clar că mai făcuseră asta și înainte. M-am tras în spate, în capul oaselor. Când am ajuns din nou pe potecă, mi-am scos gluga și mi-am vomat prânzul într-o baltă întunecată, vălurită de vânt.

– Acum cât timp s-a întâmplat asta? m-a întrebat tovarășa mea de călătorie după ce i-am spus povestea.

– Acum vreo săptămână și ceva.

Ea a clipit și și-a mușcat buza de jos. Pleoapele îi erau palideca o foaie de pergament.

– Și ce ai de gând să faci? a întrebat.

Asta era întrebarea pe care mi-o pusesem toată săptămâna.

– Ceea ce vreau cu adevărat să fac e s-o omor.

Am zâmbit cu gura amorțită de gin și am încercat să-i fac cu ochiul, doar ca să-idau de înțeles că nu trebuia să mă creadă, dar fața ei a rămas gravă. A ridicat din sprâncenele roșcate.

– Cred că ar trebui s-o faci, a spus și eu am așteptat un semn că era o glumă, dar nu a venit niciunul.

Privirea ei era hotărâtă. M-am uitat lung la ea și am realizatcă era mult mai frumoasă decât mi se păruse inițial. Avea o frumusețe eterică, atemporală, ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o pictură renascentistă. Atât de diferită de soția mea, care arăta de parcă ieșise de pe coperta unui roman de duzină din anii ’50. Mă pregăteam să spun în fine ceva, când ea a întors capul ca să asculte ce se auzea în difuzor.

Tocmai anunțaseră că începea îmbarcarea la zborul nostru.

Fragment din Peter Swanson , ”Cei care merită să moară”, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Mirella Acsente