Cei doi domni din Bruxelles/ de Eric-Emmanuel Schmit

*

*     *

În cele din urmă, am ajuns la canisa Bastien și Fiul. În mijlocul lătrăturilor care se auzeau din mai multe cuști, ne-a fost greu să-l convingem pe tânărul băiat care s-a apropiat că nu doream să cumpărăm și nici să plasăm un câine, ci doar să îl vedem pe domnul François Bastien, care vreme de cincizeci de ani îi vânduse câini ciobănești de Beauce lui Samuel Heymann.

– Vă conduc la bunicul meu, a conchis el sceptic.

Am intrat într-o cameră cu tavan jos, cu pereții încărcați de oale din aramă, mese împodobite cu fețe de masă brodate și vase de cositor, o adevărată peșteră plină de minunății pentru o persoană pasionată de trecut, o dezordine grozavă pentru Miranda și pentru mine.

François Bastien, expertul în câini, s-a îndreptat spre noi. Când a înțeles situația, i-a prezentat condoleanțe Mirandei și ne-a invitat să luăm loc.

Miranda i-a explicat ce vrea: își iubea tatăl, dar știa prea puțin despre el. Putea François Bastien să o ajute?

– Dumnezeule, prima oară când l-am văzut pe tatăl dumneavoastră era după război. Tocmai îi murise câinele. Mi-a arătat o fotografie ca să găsesc un ciobănesc de Beauce asemănător. Nu era greu…

– Credeți că a avut mereu un câine? Că în familia sa erau iubiți câinii ciobănești de Beauce?

Începusem, fără să-mi dau seama, să construiesc ipoteze: ciobănesc de Beauce era elementul care îl lega pe orfan de trecutul său, simbolizând această legătură pierdută. De unde și afecțiunea lui irațională…

François Bastien mi-a spulberat rapid speculațiile:

– A, nu, ciobănescul de Beauce care tocmai îi murise fusese primul său câine; sunt sigur. Pe atunci domnul Heymann se pricepea la câini așa cum mă pricep eu la mileuri, și a trebuit să-i dau anumite sfaturi.

Mi-am modificat teoria:

– Era un câine pe care îl adoptase când se ascunsese?

– Se ascunsese?

– Da, tata a stat ascuns într-un liceu catolic în timpul războiului, a confirmat Miranda.

Bărbatul și-a frecat bărbia, țepii nerași au scrâșnit.

– A stat ascuns? Ciudat… Eram convins că fusese prizonier.

– Ce ați spus?

– Prizonier.

– V-a spus el?

– Nu. De ce-oi fi ținut minte asta?

Cam intrigat, François Bastien și-a scotocit prin amintiri.

– A, da. Din cauza fotografiei. Fotografia cu câinele. În fotografie purta un fel de uniformă. Și mai erau și rânduri de sârmă ghimpată ceva mai încolo. Asta e, sârmă ghimpată.

A oftat.

– Când l-am întâlnit, tatăl dumneavoastră era student la medicină. Lucru de laudă, fiindcă nu avea un ban și pe vremea aia era greu să faci rost de mâncare dacă nu aveai rude la țară. Ținea locul unui paznic de noapte ca să-și plătească studiile. Încă de la început am refuzat să-i vând câinele: voia să-l cumpere în rate. „Nu luați câinele, i-am spus, și așa vă este greu să vă hrăniți. În plus, un ciobănesc de Beauce mănâncă, nu glumă. E mai bine să-l păstrați pe cel de dinainte în fotografie decât să hrăniți unul nou”. „Dacă nu îmi iau un câine, crăp”, mi-a replicat.

Miranda a tresărit. Auzea cuvinte pe care nu dorea să le audă. Dar bătrânul a insistat mulțumit, prins de amintirile sale:

– Da, da. „Dacă nu îmi iau câine, crăp” și pe urmă „nu voi rezista niciodată fără un câine lângă mine”.  Când spunea asta nu era miorlăit, genul de bunicuță care nu poate să stea fără animăluțul ei, nu, era indignat, mânios, de parcă avea să-mi smulgă ficații. Atunci mi s-a făcut milă. L-am lăsat să îmi plătească în rate și i-am dat un cățeluș pe care l-a botezat Argos. Și am avut dreptate, de altfel; tatăl dumneavoastră a devenit medic, și-a făcut un rost și a rămas fidel adăpostului meu. Pe moment am făcut ce mi-a zis inima; a fost și o investiție bună.

– De ce Argos?

– Câinele dinainte se numea Argos.

– E ceva obișnuit ca stăpânii să nu folosească decât un prenume?

– Nu. Cu excepția doctorului Heymann, nu am întâlnit pe nimeni care să dea același nume câinilor lui.

– De ce credeți că o făcea?

– Habar n-am! Hotărât lucru, primul câine fusese foarte important.

– Și ultimul, am precizat. Doctorul Heymann s-a sinucis la cinci zile după ce un camion i-a ucis câinele.

Bărbatul a rămas cu gura căscată, ochii holbați ezitând între dorința de muștrului pe cineva în stare de o asemenea tâmpenie și reținerea față de Miranda.

Am mai discutat încă vreo douăzeci de minute dar François Bastien, nu prea glumeț, nu mai găsea nimic în memoria lui fără scânteie, la fel de uzată ca piatra unei brichete. I-am mulțumit și ne-am văzut de drum.

Întoarcerea a fost lungă, tăcută. Ne gândeam, incapabili să hotărâm dacă trebuia să ținem cont de ceea ce Bastian ne spusese. Samuel Heymann, prizonier? Samuel Heymann, gata să renunțe la viață dacă nu avea câinele lângă el, atât la douăzeci de ani ca și la optzeci? Departe de a ne oferi răspunsurile căutate, asemenea fraze aducea cu ele întrebări inedite, îndoieli vertiginoase… Cazul Samuel Heymann nu se limpezea, se întuneca.

Miranda și cu mine ne-am despărțit spunându-ne câteva vorbe drăguțe, fiecare preferând să-și reia iar și iar decepția în singurătate.

A doua zi, în timp ce îmi înmuiam, necăjit, niște crosante unsuroase și fierbinți într-un rest de cafea, am auzit soneria sunând.

Am crezut că este Miranda. Era postașul care îmi aducea o scrisoare recomandată, genul de misivă care intimidează. Am semnat, am salutat, apoi am examinat obiectul. M-a trecut un fior de îndată ce am văzut destinatarul: doctorul Samuel Heymann.

Data poștei era 3, ziua sinuciderii sale.

Am închis ușa și m-am sprijinit de oblon, neîncrezător, ghemuit, asemenea unui spion știindu-se observat. Primisem un mesaj din partea unui mort! Degetele îmi tremurau atât de tare încât m-am temut să nu rup și scrisoarea deschizând plicul.

În interior erau trei documente pentru mine.

O scrisoare scurtă, de o pagină.

O fotografie.

Niște foi prinse cu o agrafă de birou.

Am citit mai întâi scrisoarea:

„Dragă scriitorule, care vorbești mai mult decât scrii, mă adresez ție fiindcă sunt afectat de două infirmități apăsătoare: nu am nici tact și nici talent pentru scris. Și mi-ar trebui aceste calități ca să rup o tăcere care durează de șaizeci de ani.

Paginile care însoțesc acest mesaj sunt adresate fiicei mele dar aș vrea ca tu să i le transmiți citindu-i-le și mai ales să le mai șlefuiești. Numai tu ești în stare să le conferi o anumită grație și eu nu știu să trec de la tăcere la muzică. Te rog să o faci tu pentru mine și pentru ea. Tăcerea mea față de Miranda era destinată să o protejeze și dacă o rupeam în timpul vieții, fiica mea ar fi fost mai frgilă. Acum, când plec, această armură va deveni o povară. Spune-i că iubirea unui tată este o iubire tristă fiindcă nu se poate mulțumi cu spontaneitatea, trebuie să se arate mai reflexivă. Am încercat să fiu tată. Din răsputeri și cât m-am priceput. La Miranda mă gândesc înainte să plec de pe lumea asta. Ea este ceea ce las în urma mea. Sunt fericit că am adus acest cadou miraculos, frumusețea ei, finețea, caracterul ei atât de strălucitor, de puternic, de… Fetița mea dragă, sunt foarte mândru de tine.”

Cei doi domni din Bruxelles va apărea în seria de autor dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt la Editura Humanitas Fiction și coordonată de Denisa Comănescuumanitas FictionH , traducerea fiind semnată de Simona Brînzaru