Cei patru care au luptat la Austerlitz/ de dr. Adrian-Silvan Ionescu

Bătălia celor Trei Împărați – cum a fost botezată această confruntare pe câmpurile înzăpezite ale Moraviei dintre armatele proaspătului suveran francez Napoleon I, încoronat cu doar un an în urmă, și oștile capilor celei de-a treia coaliții antifranceze, kaiserul Francisc I și țarul Alexandru I – îi fascinează pe istorici și pe pasionații de istorie de 205 ani încoace. Apropiindu-se această aniversare – sau comemorare (depinde din ce punct de vedere este abordată problema, din acela al victorioșilor sau din al celor jertfiți) – ne-am decis și noi, cei câțiva valahi din Asociația “6 Dorobanți”, să ne alăturăm trupelor imperiale. Ce-i drept, de partea franceză nu au luptat români în acea bătălie; ei puteau fi, mai probabil, la oponenți, căci regimentele grănicerești din Transilvania făceau parte din armatele crăiești austriece. Dar cine mai ține seama de acest amănunt, de vreme ce între infanteriștii, artileriștii și cavaleriștii adunați sub acvilele lui Napoleon – poreclite “cuci” de către șugubeții soldați – erau reprezentanții mai multor națiuni central-europene și destul de puțini francezi get-beget?

O întoarcere în timp la anul 1805

Am părăst un București înmuiat în hidrogen lichid, ferindu-ne a ne rupe picioarele pe caldarâmul alunecos, căci altfel nu am mai fi participat la campanie, și am înaintat spre o zonă unde iarna era deja instalată. Am trecut pe lângă Brno (fostul Brün) și am ajuns, pe întuneric (deși era doar ora 17.00), la Křenovice, unde se afla cantonată armata franceză.

Am coborât din mașină, ne-am scos ceasurile de la încheietura mâinii și ne-am rupt total de realitățile lui 2010, scufundându-ne în istorie, în atmosfera anului 1805. Nici nu era greu, pentru că toți aceia pe care-i întâlneam în curtea și pe culoarele clădirii unde ni se stabilise cvartirul erau uniformați și înarmați ca în vremurile acelea de demult.

Chiar și fizionomiile fuseseră schimbate: unii purtau peruci, alții își împletiseră părul lung în codițe sau își răsuciseră mustăți impozante; unii, care nu aveau în mod obișnuit mustăți, își lipiseră unele din recuzita de teatru. Ne-am grăbit să ne asimilăm în acest grup colorat, așa că am descărcat lucrurile și ne-am întins păturile și sacii de dormit pe podeaua unei săli de spectacol, despărțită printr-un panou din placaj de sala de mese a unei cârciumi populare, din care se auzeau voci dogite și clinchete de pahare. Dar nu am luat seama la aceasta pentru că trebuia să ne echipăm repede, căci, nu departe de acolo, se desfășura deja o luptă și se auzeau bubuituri de tun. Necunoscând topografia locului, ne-am orientat după detunături și am luat-o pe niște străduțe înzăpezite. Dar, până să depistăm locul, zgomotul luptei s-a stins și liniștea s-a reinstaurat în acel orășel pașnic și troienit.

Fabuloasa cină de campanie…

Necăjiți că am pierdut prima confruntare ne-am întors la “han” – acesta este un termen mai potrivit pentru locanta ce avea să ne fie bucătărie, adăpătoare și adăpost pentru următoarele două zile. În curte, în jurul unui foc strașnic, erau adunați soldați de diverse arme și din diverse unități, inclusiv de la “inamic”, ce-și încălzeau mâinile și se întrețineau, prietenește, ținând câte o stacană din care sorbeau, adesea, cu poftă: ruși cu uniforme verzi, cazaci încăciulați, austrieci în alb sau brun și mulți “francezi” (interpretați de cehi!), în ținutele lor albastre, cu gulere și manșete roșii. La foc, într-un ceaun voluminos, era fiert vin roșu cu mirodenii, din care convivii se serveau cu un polonic. La un alt foc, întețit de un bucătar ce-și încinsese un șorț pătat peste uniforma cam la fel de pătată, se perpelea un purcel înfipt într-o enormă frigare. Bucătarul îl stropea, din când în când, cu bere. Aspect și miros erau foarte apetisante, mai ales pentru niște soldați ai acelor ani, constant flămânzi. Pe la orele 21.00 s-a considerat că friptura era gata și am fost chemați să ne primim porția. Ne-am așezat, disciplinați, la coadă, fiecare cu blidul său de lemn ori de lut – iar pentru cei nepregătiți cu ustensile de masă, erau oferite cartoane de ospătărie – în care ne-au fost puse bucățile de carne fragedă, alături de care o cantinieră dolofană și rubicondă ne trântea o lingură de hrean ras ori de muștar, după gust. Pâinea neagră era, la discreție, într-un coș. Mulți mâncau de-a-n picioarelea, afară, în frig și sub ninsoare. Nu mai puteai ști, după masă, cine fumează și cine nu, pentru că la toți le ieșeau aburi din gură. Noi, cei patru valahi, ne-am dus în han cu blidele pline, spre a fi mai în largul nostru și a sta jos. Ne fuseseră repartizate niște bonuri pentru care primeam un pahar de bere gratis (următoarele trebuiau plătite. Militarii se amestecaseră cu localnicii pașnici și civili. Peste tot erau figuri prietenoase, zâmbitoare, dornice de comunicare dar… în imposibilitate de a comunica din cauza barierelor de limbă – cu foarte puține excepții, camarazii noștri cehi nu cunosc o limbă de circulație internațională, fapt ce face dificilă orice încercare de a dialoga altfel decât prin mimică. Plină de solicitudine, vioaie și totdeauna bine dispusă, vivandiera Eva Foberova, strânsă într-o uniformă cu plastron alb și având pe cap o pălărie cu pene, ne slujea de traducător și de intermediar în relațiile cu superiorii sau camarazii.

După terminarea cinei am ieșit iar afară și ne-am strâns în jurul focului, să ne revedem prietenii sau să ne facem alții. Când te întâlnesc te salută cu expresia, plină de jovialitate, “Ahoe!” – care, nouă, românilor ne amintește de marele poet și băutor Tudor George-Ahoe, figură pitorească a boemei literare din trista “epocă de aur”, pe care îl puteai vedea, prin anii 70-80, la Casa Scriitorilor și pe culoarele Fondului Literar. Camaradul Otakar Hudec, în ținuta sa ponosită de fusilier (pușcaș), cu bicornul cam deformat de ploile și viscolele multor campanii, a venit surâzător spre noi, să ne ureze bun sosit și am comunicat prin intermediul unui amestec original de frangleză și semne.

Peste vreo oră a fost servită o a doua cină, constând dintr-un delicios gulaș de vacă. Vinul fiert era pe sfârșite: mai rămăseseră câteva polonice pe fundul ceaunului. Doi aprigi cazaci în caftane albastre, încinși peste ele cu niște centuri de care atârnau sabia, kindjalul (pumnalul) și nagaica (biciul), dădeau târcoale recipientului și priveau, îngrijorați, puținătatea conținutului. Unul dintre ei, bărbos și curajos, a pus mâna pe ceaun și, fără nici o sforțare, l-a dus la buze și a sorbit cu nesaț tot ce mai rămăsese. S-a șters, râzând, cu mâneca la gură și a plecat.

…și noapte cu somn puțin

Era timpul să mergem și noi la culcare. În mijlocul dormitorului, nemișcat ca o statuie, un pușcaș care probabil se luptase cu multe stacane de vin adormise șezând pe scaun, cu bărbia în piept, într-o poziție foarte ciudată. Boneta de poliție – comodul și pitorescul acoperământ de cap folosit în ținuta de cazarmă, ce seamănă cu o bonetă de noapte de genul poreclit, pe vremuri, “Moș Coprol” – îi atârna cât era de lungă, până la genunchi. Am scos doar puține articole vestimentare de pe noi, pentru că în sală era destul de frig, și ne-am vârât sub pături. Dar pas de dormi! Sforăiturile camarazilor aflați deja în brațele lui Morfeu se împleteau cu vocile stridente și hărmălaia celor aflați dincolo de peretele despărțitor, în cârciumă. Stomacul solicitat de cina prea abundentă a fost o altă cauză de insomnie. Lumina de veghe – încă una. Așa că, la orele 5.30, m-am sculat și mi-am îmbrăcat uniforma. Afară era foarte frig, -12º C, o temperatură totalmente diferită de cea din urmă cu 205 ani, când termometrul a arătat o variație foarte mică, între Ă2,5 și 5º C. Camarazii se treziseră și se grăbeau să se echipeze pentru a participa la o solemnitate matinală.

Jurământ în fața Împăratului

Ne-am deplasat, prin ceața dimineții, pe piscul unei coline unde se afla un mic monument. Era locul din care Napoleon I văzuse răsăritul de soare ce îl interpretase ca un semn de bun augur după mai multe zile de cer acoperit. Am făcut front, cu armele la umăr, și am așteptat. La orizont apăruse o geană de lumină. Ceața începuse să se destrame. Atunci, la baza colinei, a apărut un grup de ofițeri superiori, strălucitor înveșmântați și cu bicornurile decorate pe margine cu pene albe sau negre de struț.

Între ei, unul mai mărunțel, cu îmbrăcăminte foarte simplă: redingotă gri și bicorn fără alte ornamente, în afara cocardei tricolore. Era chiar Împăratul. I-am dat onorul. El ne-a trecut în revistă apoi s-a apropiat de culmea dealului și a privit cum soarele evolua, de la un modest arc de cerc purpuriu, la un disc roșu strălucitor. “Le soleil d’Austerlitz” se arătase și pentru noi! Erau orele 7. Împăratul părea mulțumit. A revenit în fața noastră, a luat drapelul desfășurat din mână stegarului și a ținut un mic discurs, evident, în franceză: “Jurați să apărați drapelul celui de-al Cincizeci și șaptelea de linie?” Dar nimeni nu a răspuns, pentru că bravii cehi care compuneau această unitate nu înțelegeau boabă franceza. Iar noi, care înțeleseserăm, eram prea puțini pentru a răspunde în numele întregii trupe.

Văzând că nimeni nu reacționează la întrebarea sa, Împăratul a repetat-o, cu o expresie intrigată: “Vous jurez?” Atunci, pentru a salva situația, unul dintre ofițeri a spus, cu glas profund și hotărât, “Nos jurons!” Parcă ușurat, Napoleon a zâmbit, vag ironic, și s-a întors spre statul său major. Sublocotenentul nostru, Rene Ragas, a scos o sticlă de vin spumos, roze, de producție proprie – pe a cărei etichetă era scrisă porecla Regimentului 57, Le Terrible -, a deschis-o folosind metoda “sabré” (i-a tăiat gâtul cu sabia) și i-a oferit Împăratului să o guste dintr-un pahar de argint. Recunoscut pentru sobrietatea sa gastronomică, de adevărat soldat, monarhul aprecia șampania și o savura totdeauna după victorii. Acuma a băut-o, privind soarele ce începuse să strălucească, sigur, probabil de biruință. După plecarea sa, urmat de uralele noastre, ne-a fost trecută și noua sticla, din mână în mână, până s-a terminat conținutul. Câțiva dintre veteranii campaniilor de iarnă se mai încurajau și încălzeau din propriile ploști, unde, evident, nu era apă, ci rom. Unul, bine “încălzit”, deja se clătina.

Ni s-a comandat să rupem rândurile și am luat drumul înapoi făcând o escală la Vechea Poștă de la Pozořice. Acea clădire nu și-a schimbat destinația și a rezistat timpului: poșta fusese instalată aici de austrieci în 1785, iar în timpul confruntărilor trecuse de două ori de la una la alta dintre tabere, fiind mai întâi cartierul general al mareșalului Murat, unde Napoleon își convocase comandanții pentru a stabili planul de bătaie, iar în dimineața luptei, generalul conte rus Bagration o cucerise și-și stabilise propriul cartier general, pentru a o pierde și el la sfarșitul zilei, când tot aici s-a întâlnit Împăratul cu prințul de Lichtenstein, trimis al lui Francisc I, pentru a-i face propuneri de pace. Acum în interior erau un muzeu și un… bar, unde ne-am așezat să bem un grog.

Într-una dintre grinzile seculare era înfiptă o sabie de husar.

Pregătiri de atac

Reveniți la tabără, ni s-a servit micul dejun și am fost liberi timp de vreo două ore, perioadă ce ne-a permis să mai adăugăm câteva articole vestimentare pe sub uniformă, pentru a nu suferi de frig. Marea căciulă de grenadier îmi ținea cald – chiar dacă îmi cădea pe ochi -, față de bicornurile camarazilor pușcași, care nu-i prea apărau la urechi și la ceafă. De aceea, mai toți își înveliseră creștetul cu șaluri sau năframe groase ori își rulaseră fulare în jurul gâtului. Majoritatea aveau mănuși de lână, pentru că altfel mâna ar fi înghețat pe țeava armei. (Caporalul nostru s-a plâns toată seara și dimineața următoare că are degetele amorțite!) Pentru a le fi mai la îndemână când încărcau și trăgeau cu pușca, mulți își tăiaseră degetul mare și arătător de la mănușă – aceasta dacă nu aveau chiar mitene, fără degete. Tot ce le era necesar soldaților era pus în ranița din piele de vițel sau agățat de curelele ei: mantaua, boneta de poliție, blidul, cana de cositor, saboții de lemn, câte o sticlă cu băutură (independent de plosca de la șold); ba unul își atârnase chiar un umeraș, pentru cazul că va fi găzduit într-o casă de oameni cumsecade unde trebuia să se prezinte bine și, seara, să își aranjeze uniforma fără a o boți.

La orele 13 am fost duși în localitatea Tvarožná, unde se afla un câmp, la poalele Dealului Santon, pe care urma să se dea lupta. Mergeam în cadență, urmând răpăitul tobelor și sunetul strident al piculinei. Camaradul ceh Ringo purta steagul, iar eu și miniaturalul nostru “sapeur” (genist) fuseserăm desemnați a forma gărzi steagului (pentru că aveam căciuli și eram impozanți). Aceasta a fost o mare onoare ce ni s-a făcut. Din când în când coloana noastră era oprită pentru a face loc altor unități, amice sau inamice, ce trebuiau să-și ocupe pozițiile înaintea noastră. Atunci dădeam onorul trupelor coaliției într-un gest de camaraderie și respect, din care orice sentiment vindicativ și veche animozitate erau excluse.

În ordine perfectă, unitățile se decupau pe albul zăpezii ca niște mari dreptunghiuri însuflețite pe o tablă de șah imaginară, deși numai șah nu se juca acolo ci, mai degrabă, un poker – așa cum comparase istoricul Jean Tulard această luptă epocală.

O bătălie cum nu s-a mai văzut

Tunurile au început să tragă. Unitățile au fost puse în mișcare unele față de altele. Pe tot acel câmp feeric – și imaculat până la venirea noastră – se făceau manevre de mare anvergură: înaintări, opriri bruște, ordine de încărcare a armelor în 12 timpi și slobozirea de salve, apoi foc de voie, apoi retragere pentru a reveni pe pozițiile inițiale și iar înaintări. Când se executa focul, comandantul ordona “Roulement” și stegarul cu garda sa treceau în linia a doua, la adăpost. Drapelul fusese înfășurat și acoperit cu husa, rămânând vizibilă doar acvila aurie (sau cucul) spre îmbărbătarea oamenilor, la fel ca la romanii din vechime.

La începutul luptei, Împăratul și statul major au urcat, călări, pe dealul unde se afla o mică biserică, spre a avea o vedere mai bună asupra pozițiilor inamice și a liniilor noastre. Imaginea era măreață: pe muchea dealului se profilau comandanții călări ce studiau evoluția luptei prin ochean și discutau, concentrați, planul de bătaie.

Regimentul nostru, 57 de Linie, se afla pe povârnișul dealului, așa că puteam vedea întregul spațiu pe care se dădea lupta. Erau foarte mulți participanți. Din documentele oficiale ale evenimentului am aflat că “francezii” erau în număr de 635, din care 480 de baionete (infanterie), 40 de săbii (cavalerie), 7 tunuri cu servanții lor și 50 de ofițeri. Trupele coaliției, austrieci și ruși, aveau o tărie de 555 de oameni, din care 367 baionete, 40 săbii, 12 tunuri și 34 ofițeri.

Acești pasionați ai epocilor trecute ce doreau să participe la o lecție deschisă de istorie aplicată – căci aceasta este orice reînscenare -, retrăind astfel evenimentul și căpătând experiența vieții în campanie, s-au adunat din 15 țări: Cehia, Franța, Austria, Slovacia, Germania, Italia, Belgia, Rusia, Belarus, Ucraina, Lituania, Ungaria, Malta, Anglia și România. Napoleon a fost întrupat de Frank Samson, avocat și istoric din orașul Beaugency de pe Valea Loarei. Franky Simon, bibliotecar la secția de istorie a Bibliotecii Publice din Tubize, Belgia – care la Waterloo avusese rolul mareșalului Ney și fusese coordonatorul bătăliei – aici era general de divizie și avea același aport la comanda întregii acțiuni. Istoricul rus Oleg Sokolov, somitate necontestată între cercetătorii perioadei napoleoniene, care s-a mutat de la St. Petersburg și activează actualmente la Musée de l’Armée din Paris, deținea tot gradul de general de divizie și comanda cavaleria (la reconstituirea aniversară de 200 de ani, în 2005, jucase rolul mareșalului Soult). Pe generalul-prinț Bagration l-a interpretat Jaroslav Palisek, pe generalul prinț de Lichtenstein, Wolfgang Horak, iar trupele ruse au fost comandate de Vit Odstrcil. David Banks, președintele Asociației Europene “Napoleon”, purta uniformă de general austriac. Jan de Coster, alias Capitain Sacristain, a comandat cea de-a 8 Brigadă, la fel ca și la Waterloo, unde este unul dintre principalii organizatori.

Câmpul era constant învăluit în fum de la salvele de artilerie și de muschetele ce foloseau pulbere neagră. Cu greu se puteau distinge, prin această perdea, liniile inamice. Toți eram mânjiți cu negru, pe buze și pe obraji, iar în gură aveam constant un gust alcalin de la ruperea cu dinții a cartușelor de hârtie. Părul de la tâmple și barba le aveam mai toți pârlite de scânteile produse la tigăița muschetei vecinului din stânga, ochii ne lăcrimau de la fum, iar în nări aveam persistent mirosul neplăcut de pucioasă. Bravul pușcaș care, în zori, se preocupase cu atâta asiduitate de “încălzirea” măruntaielor se dezmeticise și dovedea multă bărbăție: trezit de temperatura scăzută și stăpânit de excitația încleștării, încărca și trăgea cu o surprinzătoare rapiditate. Dar, ori de câte ori slobozea arma… închidea ochii.

La fel ca în vremea acelei campanii de acum 205 ani, multe dintre muschete deveneau inutilizabile după o vreme, fie se tocea cremenea, fie se înfunda lumina și trebuia folosit un ac pentru a o curăța. Cei ce nu-și mai puteau folosi arma treceau în linia a doua sau se aruncau în zăpadă și făceau pe morții.

Cazacii de Don ne-au atacat hăulind ca la nuntă. Am făcut careu și le-am rezistat. A urmat un atac al ulanilor austrieci, îmbrăcați cu mantale albe și având șepci cu imperiala galbene; și acesta a fost primit în același fel și a fost respins. Vânătorii călări din Garda Imperială șarjau asupra dragonilor austrieci sau a cazacilor și atunci se auzea sunetul metalic, sec, al săbiilor încrucișate. Liniile infanteriei s-au apropiat până la declanșarea luptei corp la corp. Dar acesta era doar un prilej de a fi revăzuți prietenii din liniile adverse, cu care erau schimbate cuvinte amicale, glume și încurajări de continuare a luptei.

“Voilà un brave!”

Soarele apunea în spatele colinei. Artileriștii de pe culme parcă aveau aureole. Lupta s-a încheiat și unitățile coaliției s-au retras. Frigul, pe care până atunci nu îl simțiserăm din cauza mișcării și a surescitării, se făcuse mai tăios. Dar toate aceste neajunsuri erau date uitării de vreme ce ne împărtășeam din laurii gloriei. Noi, “francezii”, au rămas pe câmp și am fost trecuți în revistă de Împărat. Descălecase de pe frumosul său bidiviu alb, cu șabraca din catifea roșie cu galon de aur. Calul era purtat de căpăstru, în urma “marelui om”, de un ofițer de ordonanță. Napoleon era bine dispus. A decorat doi militari cu Legiunea de Onoare și și-a însoțit micul discurs cu semne cât mai elocvente pentru a se face înțeles de beneficiarii care nu știau franceza – probabil că experiența din zori îi fusese de ajuns. La plecarea sa, aruncându-ne pălăriile sau căciulile în sus ori ridicându-le în vârful baionetei, toți am ovaționat “Vive l’Empereur!”. Apoi ne-am încolonat și am mers spre locul de îmbarcare în autobuze.

După cină am fost din nou adunați spre a participa la ceremonia din piața orașului Slavkov u Brna (fostul Austerlitz). Pe esplanada primăriei erau instalate microfoane ce ne-au readus, brusc, în actualitate după această mirifică baie în istorie. De acolo au rostit alocuțiuni oficialitățile locale, iar Împăratul ni s-a adresat spunând: “Quand quelqu’un de vous dira «J’étais à Austerlitz», tout le monde dira «Voilà un brave!»”. Aceste vorbe

ne-au mers la inimă și ne-au făcut să ne simțim mândri știindu-ne a fi unii dintre acei bravi.

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” și apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă, apoi la Muzeul Municipiului București, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului București (1994-1995). S-a dedicat cercetării și, din 1995 până în prezent, este cercetător științific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor în științe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte și la Universitatea București, Facultatea de Istorie, unde susține cursuri de istoria fotografiei și a filmului, istoria artei și a costumului. Este critic și istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic și organizator de expoziții. A publicat 12 cărți și a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru critică (2002) și Premiile “Simion Mehedinți” (2003), “Nicolae Bălcescu” (2008) și “I.C. Filitti” (2009) ale Fundației Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).