Cei peste 200 de ani care ne conduc

Majoritatea romanilor, de la analist la romanul de rand, nu au nici o ezitare sa raspunda, la o eventuala intrebare legata de viata politica din Romania, ca aceasta merge prost. Nu este nici greu sa observi cu ochiul liber ca mai sunt foarte putine tari din lumea civilizata unde hotararile se incalca de la o zi la alta, in care politicienii au intalniri ore in sir in care nu se ia nici o decizie sau au timp de vreo saptamana intalniri, iau in final o hotarare de care o incalca a doua zi, fara nici o mustrare de constiinta sau, macar, parere de rau pentru timpul pierdut in discutii aiurea.

Cat despre Parlament, nu mai este o noutate pentru nimeni ca acolo nu se face treaba. Legile si ordonantele, unele chiar din primele zile ale guvernului Ciorbea zac prafuite pe rafturile comisiilor, iar daca, cine stie prin ce fericita intamplare, acestea ajung sa intre in plenul vreuneia din cele doua Camere, vor mai trece cateva luni pana cand, cine stie, se va gasi vreun moment fericit cand se va intruni cvorumul de sedinta pentru a fi votate. Este adevarat, la sfarsitul acestei sesiunii s-au strans maini, s-au impartit medalii, s-a facut bilantul – fara indoiala, destule realizari pentru a da peste nas presei care scrie rautacios despre absente, voturi amanate si asa mai departe, dar n-ai decat sa cauti, din curiozitate, in Monitorul Oficial vreo lege din cele a caror votare s-a tot negociat, pentru a vedea ca, de fapt, zambetele si felicitarile au fost doar de ochii lumii.

Imaginea unui Parlament sleit, obosit, cu senatori si deputati care mai atipesc din cand in cand prin fotolii poate fi translatata si la scara intregii societati. Partidele ies din adormire doar din patru in patru ani, cand concureaza care mai de care pentru a-si desemna candidati la Presedintie, Primarie si asa mai departe. Functionarii muncesc doar inainte si dupa de ziua de salariu, plictisiti de 28 de zile de plimbat dosare dintr-un birou in altul. Muncitorii mai fac o greva, mai fac vreo afacere cu cativa rulmenti, reusesc sa-si pacaleasca sefii sa ajunga mai repede acasa, oricum, se descurca.

Asa ca, degeaba ne uitam gales spre Occident si asteptam din nou sa vina avioanele cu americani cu buzunarele burdusite de dolari ca, s-a cam dus vremea entuziasmului din 1990 cand capitalele europene ne laudau si nu mai stiau ce sa ne faca pentru a ne scapa de traumele odioasei dictaturi.

Toata aceasta lene si toropeala care ne patrunde incet, incet, in oase este, insa, un semnal care ar trebui sa dea multora de gandit. In primul rand, liderilor principalelor partide romanesti care, daca este sa facem un simplu calcul matematic, au varste ce, insumate, trec cu mult peste 200. Oameni cu varste venerabile, unii dintre ei cu ani grei de puscarie in timpul comunismului, dar, carora, totusi, pare ca le este destul de greu sa se adapteze realitatilor secolului XXI. Ion Diaconescu, Mircea Ionescu-Quintus si, nu in ultimul rand, Ion Iliescu, sunt oameni care au avut un rol important in renasterea democratiei romanesti si la crearea unor institutii care sa se apropie de modelul european, de care am fost indepartati timp de aproape 50 de ani.

Acum, insa, dupa zece ani, politica romaneasca are nevoie de un suflu nou. Are nevoie de oameni tineri care sa inteleaga si sa poata fi in pas cu vremurile. Bucurosi si recunoscatori destinului care le-a dat ocazia unica de a se afla in jurul unor oameni care, prin prezenta lor doar, inseamna istorie, tinerii din partide au cam uitat ca, odata si odata trebuie sa vina si randul lor, ca au nevoie de lideri din randul lor care sa faca o politica a timpului pe care il traiesc.

Organizatiile de tineret din cadrul partidelor au o prezenta anemica, iar punctele lor de vedere sunt, de cele mai multe ori, spuse in soapta, ca, nu care cumva, sa deranjeze urechile seniorilor. PN?CD, de exemplu, are tot felul de structuri care ar trebui sa fie ale tinerei generatii – de la elevi la cele de studenti – fara insa ca vocea lor sa se faca simtita la varful partidului. Asa ca, deciziile importante continua sa fie luate de “cei mari”, in spatele unor usi care, poate pentru vreo 20 de ani vor fi inchise pentru ei. Iar aceleasi situatii se repeta, cu usoare variatiuni, chiar peste tot. E adevarat, in unele cazuri, acestia au cate un post, pentru inceput, pana se obisnuiesc, simbolic, in cadrul partidului din care au ales sa faca parte. Dar, pentru a ne convinge de cat de mult conteaza ei pentru politica romaneasca nu avem decat sa-i cautam printre parlamentari sau printre candidatii pentru vreo demnitate in partide. Toti cei pe care ii gasim ajung sa fie numarati pe degetele unei maini.