Cele 600 de numere ale Ziarului de duminică

Șase sute de numere înseamnă șase sute de săptămâni. Adică doisprezece ani. În urmă cu doisprezece ani, la Târgul de Carte Bookarest, de la sfârșitul lunii mai, se lansa Ziarul de duminică. Fără mare tam-tam. Între timp, ziarul s-a impus, întâi pe hârtie, apoi în varianta on-line, în ultimii trei ani. Reluăm în acest număr câteva fragmente din editorialele publicate la câteva momente aniversare. Oricare dintre ele și toate la un loc pot apărea și la acest număr 600.

“Un săptămânal de cultură are în genere o soartă ingrată. Așteaptă subvenții din partea unei instituții a statului, ori a unei fundații sau, atunci când e un supliment, trăiește pe seama publicației-mamă, invidiat, chipurile, pentru traiul bun, dar permanent cu sabia deasupra capului. De obicei, parcursul are sincope, mecanismul se gripează, se oprește, publicația sucombă, din felurite motive. Lumea agreează puțin publicațiile de cultură și încă și mai puțin suplimentele culturale. Sunt și situații în care toate acestea dispar, pentru că publicul dorește ziarul, de care se atașează. Dacă Ziarul de duminică a rezistat patru ani, înseamnă că publicul l-a dorit. Adică dumneavoastră, cititorii, pentru care ne străduim săptămână de săptămână. Cu enormă plăcere. (…)

Ziarul de duminică nu a schimbat nimic; doar și-a sporit publicul. Unii spun că aceasta ar însemna închistare, așa cum nu puțini continuă să fie nemulțumiți de absența subtexteleor polemice. Adevărul, pe care nu obosesc să-l repet, de patru ani, este că Ziarul de duminică și-a păstrat opțiunile și direcțiile inițiale, indiferent la critici: informație multă și cuprinzătoare, din toate domeniile culturale, texte scurte, promovarea valorii, descrețirea frunților; peste toate, echidistanță și sinteză a polarităților. Pentru această publicație nu a existat dreapta și stânga, ci doar cultură. Personalități care nu și-au vorbit multă vreme conviețuiau pe aceeași pagină sau în același număr. Toate generațiile. Știm că prima reacție a fost – și continuă să fie – de neîncredere, de atentă monitorizare, de bănuieli a altor jocuri încă nedevoalate, până la urmă de (cum spunea un critic cunoscut) trufașă condescendență. Dar, între timp, sute de oameni de cultură (scriitori, actori, regizori, compozitori, cântăreți, istorici, oameni de știință, artiști plastici, academicieni) au fost intervievați, s-au confesat sau au scris în acest ziar. Tot ce a fost mai important în producția literară a ultimilor patru ani, în spectacolele, concertele, producția muzicală, expozițiile ultimilor ani a fost reflectat în ziar. Toate înseamnă mii de pagini care sunt mărturie a culturii în acești ani de tranziție. E puțin?”

(Din editorialul publicat la nr 200)

“Ziarul de Duminică a fost de la primul număr un hebdomadar nonconformist, tineresc și vesel, cu o paginație uimitoare într-o mare de publicații mai degrabă terne – e meritul Danei Frățilă, care a înțeles din prima clipă și rostul, și cerințele acestui ziar, iar după ce a avut grijă de haina lui, a plecat definitiv pe meleaguri extrem de îndepărtate. O gazetă-supliment cultural al celui mai căutat ziar financiar, ai cărui cititori, se presupune mai scorțoși, l-au îmbrățișat fără rezerve, pentru că le aducea mai aproape o lume minunată. Pe toți aproape i-a surprins asocierea unui săptămânal de cultură cu un ziar financiar. Dar la o analiză atentă, toate se explicau. Într-un ziar financiar găsești informații economice, despre valute, burse, comerț, piață în general. Trebuia să ne obișnuim cu ideea că și cultura e o piață – a ideilor, a cărților, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor ș.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informații bine structurate referitoare la această piață, are nevoie să i se ofere criterii valorice și valori pentru acest domeniu.

Zece ani, adică peste cinci sute de numere, nu sunt mult la nivelul istoriei, dar pot fi, pentru viața oricărei publicații. În zece ani, un ziar își poate schimba formatul, conținutul, publicul. Ziarul de duminică a schimbat un singur lucru, a trecut online, într-o vreme în care tendința se manifesta cam peste tot în lume. Dar și-a sporit publicul. Eu, unul, sunt liniștit, cred că ne-am atins scopul, ne va judeca istoria literară, cândva.”

(Din editorialul publicat la nr 500)

“În unsprezece ani – un grăunte la scara istoriei, enorm însă pentru viețile noastre de muritori păcătoși -, s-au întâmplat extraordinar de multe fapte culturale: cum spuneam și altădată (și nu mă sfiesc să reiau), au apărut și au dispărut reviste culturale, au apărut și au dispărut edituri, s-au publicat mii de titluri de cărți în sute de mii de exemplare, s-au inaugurat ori s-au închis galerii de artă, s-au deschis ori au dispărut muzee, s-au vernisat mii de expoziții, mii de spectacole de toate felurile au avut premiere, concerte de tot felul au adus pe scenă muzicieni faimoși ori aproape neștiuți, români și străini, s-au degradat și s-au inaugurat monumente, s-au succedat gale, concursuri, festivaluri, reuniuni, colocvii, târguri, s-au acordat premii, au răbufnit contestații, s-au iscat polemici care au dărâmat idoli sau idei sau, dimpotrivă, au sfârșit într-un fâsâit caraghios, au răsunat proteste ale condeierilor, cântăreților, actorilor, cercetătorilor, unii au preferat să-și alăture doar semnăturile, să-și mai amintească lumea de ei, alții au ieșit în stradă, au răbufnit scandaluri legate de numiri în funcții, de amestecul politicii în cultură, deturnare de fonduri sau spălare de bani, aprecieri pe criterii neaxiologice sau plagiate, despre al căror sfârșit n-a mai auzit nimeni, efemere genii au apărut și au dispărut peste noapte, personalități care aveau ceva de spus au continuat să tacă, altele și-au dat obștescul sfârșit, Dumnezeu să-i odihnească, s-au dat legi care au nemulțumit pe toată lumea, generațiile au continuat să se războiască pentru pleava unor concepte, învățământul a schimbat de câteva ori hainele, chipurile de reformă, curente literare s-au zbătut să se impună, impostori s-au străduit să ia caimacul unor sponsorizări, fenomene de prin alte părți s-au insinuat rapid, speriindu-i pe tradiționaliști, cuvinte tabu au pătruns în textele literare și astăzi nimeni nu se mai oripilează, manelele au spart urechile celor delicați, dar lumea s-a obișnuit cu timpul și le-a ignorat, pe muzica cultă continuă să nu dea nimeni niciun ban, răsună aceleași bocete despre viața grea a culturii, responsabili înțepeniți prea mulți ani în scaune plușate n-au învățat să facă proiecte cu care să obțină fonduri, s-au schimbat enorm de multe și enorm de multe au rămas nemișcate, mai ales în mentalitate. Probabil mereu s-a întâmplat așa în istorie, dar nouă evenimentele ni se par deosebite pentru că le-am trăit.

Despre toate acestea, Ziarul de Duminică a dat, mai mult sau mai puțin, seamă, în unsprezece ani, așa cum și-a propus în primul editorial. Toate acestea le știți, dragi cititori. Ce intuiți doar și se cuvine să spun răspicat acum, este că nimic n-ar fi fost posibil fără truda, abnegația, puterea, perseverența unui grup de oameni, mai mic sau mai mare, după cum erau vremurile: o mână de colaboratori interni și o altă mână de colaboratori externi, niciodată răsplătiți cum se cuvine, niciodată lucrând pentru câștigul material asemenea pulberei de pe tobe. Mulțumită lor, nimic din ce a fost important, valoros, capabil să dăinuie în cultura românească a ultimului deceniu n-a fost lăsat deoparte. Mulțumită lor, crema intelectualității românești a fost intervievată ori s-a confesat Ziarului în acest deceniu, mare parte dintre aceste nume regăsindu-se în lista de colaboratori ocazionali. Sunt cu sutele. Tuturor vreau să le mulțumesc.

Dar mulțumirile mele se îndreaptă cu prioritate spre un grup și mai restrâns, cu care am pornit la drum în urmă cu zece ani, care au rămas alături oricare au fost împrejurările și se regăsesc și azi între semnatarii de marcă ai Ziarului de Duminică. Nu-i numesc, să nu fac cumva vreo nedreptate vreunuia, alcătuind ierarhii în care nu cred. Deschideți oricare număr din primul an al deceniului, comparați cu site-ul de acum și veți avea numele lor. Nu sunt mulți, dar sunt foarte importanți. Sunt critici literari, scriitori, critici muzicali – toți ziariști împătimiți de soarta culturii. Să rămâi colaborator permanent al unei publicații culturale într-o vreme de profunde schimbări și să nu te lași ademenit de atracții efemere dar bănoase înseamnă să fii un caracter tare. Sunt acum și mai puțini, de câteva săptămâni…

Înaintea acestor oameni pe care-i socotesc prieteni adevărați ai culturii, înainte de a-mi fi mie prieteni, îmi scot pălăria! Am făcut-o, în tăcere, fără ca ei să știe, tot timpul. Acum o fac în văzul tuturor…”

(Din editorialul publicat în nr. 554)