Cenaclul echinoxist de la Mongolu

Revista Echinox nu tine de lumea miracolelor, ci este un “efect” de generatie. Contextul istoric a putut favoriza afirmarea, nu si nasterea sa. Asa se explica si imunitatea revistei la ideologia comunista, genetic ea neavand decat determinatii estetice. Acest punct de vedere este argumentat de criticul Petru Poanta in lucrarea “Efectul Echinox sau despre echilibru”, in curs de aparitie la Editura Biblioteca Apostrof. (Radu Constantinescu)

Asa cum am mai spus-o, ideea unei reviste studentesti a aparut in grupul Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Marcel Runcanu. Initial s-a concretizat oarecum ludic, sub forma unor “foi”-manuscris miniaturale (fiecare dintre cei mai sus pomeniti avea propria “foaie”, aflata in “concurenta” si vesela disputa cu celelalte: La castronul aburind, Opozantul intristat s.a.m.d.), in care se “publicau” diverse sotii lingvistice, cronici mondene, schite urmuziene s.a. Dar, intr-un spatiu cultural rarefiat, acest “joc de-a revista” a insemnat mai mult decat un divertisment.

Imi dau seama ca poate parea usor ridicola incercarea de a explica astfel geneza Echinox-ului, insa una dintre ciudateniile acelui timp consta in forta energizanta a gesturilor ludic-infantile, de o usuratate cu talc. “Copilarirea” era echivalentul unui act de revolta si un mod de igienizare psihica. Sub umbrela ei, o actiune nonconformista avea aparenta unui joc inofensiv. Astfel, “foile” volante ale studentilor filologi circulau ca un soi de samizdat copilaros, cu o surprinzatoare eficienta publicitara, iar primul care a inteles ca jocul poate deveni serios, instituindu-se ca o performanta culturala, a fost Eugen Uricaru.

Grupul echinoxist originar nu a avut un Manifest, nici public, nici secret. In primul rand, era riscant sa-ti faci intrarea in lume ostentativ, iar in al doilea, noi refuzaseram ideea de teribilism. Nu aveam ambitia sa “revolutionam” literatura romana. Ca ideologie literara, toti ne situam in paradigma modernismului si participam la batalia pentru prioritatea esteticului. Mai mult, judecand retrospectiv, cred ca ne orientam chiar in sensul unui estetism moderat, in orice caz, spre formele de idealizare ale creatiei. Prin forta lucrurilor insa, nici unul dintre noi nu putea avea o conceptie literara articulata. Am mai spus-o: eram la varsta lecturilor disparate si, pentru mine cel putin, recuperatoare.

Modul cel mai eficient si rapid de legitimare publica a grupului era, atunci, cenaclul. Imi amintesc vag imprejurarile constituirii lui. Faptul s-a petrecut, in orice caz, pe la inceputul lui 1968, probabil la echinoxul de primavara. Cert e ca decanul Facultatii de Filologie a refuzat sa ne dea o sala, astfel ca sedintele aveau sa se desfasoare saptamanal la crama Bucuresti (Metropol), de pe strada Horea. Seful cramei era Remus Pop, supranumit Mongolu, datorita fizionomiei sale vag asiatice. Fusese in tinerete rugbist, apoi referent cultural pe la nu stiu ce institutie.

In acei ani, crama mai pastra atmosfera traditionala a unui local destul de select; in absenta oricarui neaosism, evoca mai curand o ambianta burgheza de burg central-european. Seara canta aici grupul instrumental al celebrului violonist Titrus. Mongolu, putin snob, un jovial amabil, cu puseuri de generozitate, se facuse cunoscut in mediile culturale clujene, cunoscand la randul lui multa lume buna. Incepuse sa colectioneze opere de arta, nefiind lipsit nici de un anume rafinament gastronomic, ori de orgoliul simpatic-juvenil al virilitatii; in total, un reprezentant tipic al acelei noi burghezii oculte careia prosperitatea ii starnea, uneori, bizare nostalgii artistice. Astfel, cenaclul Echinox devenea pentru el o fantasmagorie realizata. Intrunirile se tineau intr-un separeu, pe latura de sud, cu intrarea pe langa bar si bucatarie. Eram primiti, de regula, de “domnul Maxim”, extrem de ceremonios si civilizat.

Cenaclul functiona ca un club privat. Nu aveau acces decat echinoxistii “de origine”. Se respecta un protocol destul de riguros: sedintele erau conduse prin rotatie de membrii grupului, si aproape fiecare sedinta debuta cu prezentarea unei probleme teoretice, desigur, mai degraba cu entuziasm, tectonic, decat in profunzime, insa conta, inainte de orice, dorinta de a descoperi limbaje noi. Discutam despre structuralism, existentialism, noua critica, noul roman (venise in acea perioada la Cluj Alain Robbe-Grillet), “imaginatia materiala” si “poetica spatiului” in viziunea lui G. Bachelard, avangardism etc. In partea a doua, citea un poet ori un prozator, dupa care urmau comentariile, si ele serioase, exigente, intr-un registru grav, daca nu chiar emfatic. De altfel, nici nu se bea decat cafea si apa minerala pana la inchiderea discutiilor. Aceasta sobrietate academica era poate usor ridicola intr-un asemenea loc, numai ca pentru noi seriozitatea constituia forma de manifestare, publica si privata, a unui model intelectual.

Ne cultivam si orizontul constiintei elitare si faceam din studiul sistematic in biblioteca un act de nonconformism. Crama nu reprezenta spatiul unei boeme reale, ci un adapost cultural, a carui ambianta era imbibata de reverii livresti. Va fi existat putina ipocrizie in aceasta abstinenta de interval, caci, altminteri, nici unul nu se putea numi abstinent. Excluderea alcoolului din “meniul” cenaclului avea un alt dedesubt: delimitatea de o boema care ajunsese aproape un mod de viata pentru multi scriitori din epoca. Desigur, nu confund boema cu consumul de alcool, insa perceptia ei publica imediata la asta se reducea. Altminteri, cred ca fenomenul era o combinatie dintre un nonconformism destul de pueril, desi autentic, si imitatia unor modele livresti. Incepuse mai curand ca o moda si devenise un soi de narav in proximitatea viciului. Dar boemul autohton nu avea nici distinctia unui dandy, nici comportamentul depresiv al decadentului tavernal.

Cum lesne se intelege, nu este vorba despre o dorinta de desocializare, ci despre una a diferentei profitabile. O asemenea situatie plina de ambiguitati producea privilegiati, iar nu revoltati. In alta ordine, boema nu era decat o fantasma a genialitatii. In spatiul ei, creatia insemna cu precadere inspiratie, talent, geniu. Spontaneitatea misterioasa constituia pentru multi autori criteriul dominant al valorii, in lirica indeosebi. Poetul juca, adeseori, rolul de “iluminat” ori de “posedat”; lasa impresia ca este un “ales”. Cultul inspiratiei, al talentului in genere, voia sa fie in primul rand o legitimare a diferentei sociale a scriitorului. “Misterul” creatiei era principalul argument pentru o posibila tabuizare a conditiei sale in cadrul sistemului. Astazi ii consideram pe scriitorii acelui timp victime sau complici ai sistemului totalitar, insa, in realitate, sistemul accepta mitul creatorului “predestinat” si “exponential”.