Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Cercul poeților dispăruți. Două abordări/ de Lucian Vasilescu

În fața cafenelei A Brasileira din Lisabona șade, turnat în bronz, pe un scaun de bronz, la o masă de bronz, poetul Fernando Pessoa (foto 1). Alături, pe un scaun gol, se așază oamenii unul după altul, să-și facă o fotografie cu Pessoa. Interiorul cafenelei A Brasileira, preferata poetului, a rămas aproape neschimbat, în memoria lui.

Lucian Vasilescu · 29 ianuarie 2015 · 2 min de citit

În fața cafenelei A Brasileira din Lisabona șade, turnat în bronz, pe un scaun de bronz, la o masă de bronz, poetul Fernando Pessoa (foto 1). Alături, pe un scaun gol, se așază oamenii unul după altul, să-și facă o fotografie cu Pessoa. Interiorul cafenelei A Brasileira, preferata poetului, a rămas aproape neschimbat, în memoria lui.

De altfel, Pessoa este mai prezent în Lisabona decât era în timpul vieții sale (1888-1935). Chipul sau silueta sa sunt prezente în graffiti-uri, artiști stradali îi împrumută imaginea, se vând tricouri cu Pessoa, e prezent și în lucrări de „artă academică”, e pretudindeni (foto 2-10).

Portughezii au ales să-l omagieze pe poet ca pe unul de-al lor, nu ca pe vreun personaj fabulos venit din altă lume. Pessoa este o persoană familiară fiecărui portughez; e vecinul lor, e prietenul lor. Sigur că o astfel de abordare prietenoasă a posterității poetului are efecte și asupra receptării operei sale, receptare tot caldă și prietenoasă, iar nu idolatră.

Astfel, Pessoa e unul dintre cele mai vii personaje ale Lisabonei. N-ai cum să nu-l întâlnești pe stradă iar dacă nu știi cine e n-ai cum să nu te întrebi cine-o fi cetățeanul ăsta ubicuu și n-ai cum să nu afli răspunsul.

Dar avem și noi poeții noștri, a căror prezență postumă în memoria colectivă este păstrată, în mod nefericit, în texte și reprezentări doldora de metafore, hiperbole, parabole, exaltări, adorații patetice și misticoide, care, fiecare în parte și toate laolaltă nu fac decât să te îndepărteze de persoana nefericitului de poet și, astfel, și de opera sa.

La Lisabona chiar poți să bei un păhărel cu Pessoa; la noi nu știu cui i-ar veni să stea la aceeași masă cu o ființă înaripată, fie ea „Luceafăr” ori  „Zburător” (foto 11), sau cu un Înger, fie el „blond” sau „cu aripile frânte” (foto 12).

„Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pamânt să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Așa o fi, dar abordări (doar) de acest fel sunt, din nefericire (dar firesc), centrifuge față de poet și de poezie.

Citește și