Cernăuți, capitala nostalgiei/ de Marius Vasileanu

Aura celor două imperii, austriac și sovietic, stăruie binișor. Orașul Cernăuți este și austriac și sovietic, și românesc și ucrainean în același timp. Ghidul nostru, un bucovinean huțul de pe lângă Câmpulung Moldovenesc vine adesea să-și mai cumpere una-alta din imensul bazar. L-am ales prost inspirați, în grabă. Este un fost miner – până prin anii ’90, când a fost trimis în șomaj -, omul n-are habar de nimic altceva decât de mici afaceri. A avut drum cu mașina spre Cernăuți, știe și ucraineană, și rusește, și românește – ceea ce ne va ajuta, credeam noi. Omul mai cunoaște tainele trecerii frontierei cu ceva benzină în plus, mai ieftină în Ucraina decât în România. Grănicerii ucraineni nu zic nimic sau îl cunosc de atâția ani de când face acest drum aproape săptămânal – pe când grănicerii români îl avertizează fără convingere. Presupun că fac asta formal, fiindcă așa-i la modă, dă bine, nu ca să-l descurajeze cumva. Oricum, este un mister de ce-i deranjează chestia asta pe grănicerii români și nu pe cei ucraineni. Aflăm că în ucraineană prin „tradiție” (pronunțat la fel, dar cu accent rusesc) se înțelege șpagă…

Fără să ne pricepem la afaceri, fără să ne intereseze să cumpărăm nimic, și nici n-am făcut-o, plecăm la drum nepregătiți. Este mai bine să te duci cu euro sau cu dolari, aflăm. Și să-i schimbi la bișnițarii din bazar comparativ cu băncile sau casele de schimb. Suntem prinși pe picior greșit, n-avem de nici unele în afara câtorva lei, dar se va rezolva cu ajutorul omului nostru care „se descurcă” ca tot românul.

La graniță este de stat, trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă nimerești când se schimbă turele la orele opt dimineața și opt seara – mă refer la ucraineni. Dar nici românii nu dau pe-afară de amabilitate sau operativitate, inclusiv cu cetățenii proprii. Așadar, români plus ucraineni, cred că durează aproximativ o oră jumătate trecerea frontierei. Am ieșit din Europa și asta se cunoaște brusc.

Senzații de déjà vu, chiar dacă, spre rușinea mea, nu mai fusesem nicicând pe-aici. Este o evidență de ce: multe dintre satele de graniță sunt exclusiv românești. Arhitectura cea veche, bucovineană, primește altoiul feluritelor tentative de arhitectură modernă și post-modernă cu dezinvoltură. Trecem pe la casa unuia dintre primarii satelor din apropierea Cernăuțiului, român. Are o gospodărie pusă la punct cum numai în Bucovina găsești. Tata mă plimba adesea cu motocicleta prin jurul orașului natal, Gura Humorului, și-mi dădea drept temă de meditație: privește gospodăriile noastre, bucovinene, și compară-le cu cele din regat (se refererea la regatul României, înainte de Marea Unire), ai să găsești oameni mai harnici, case și avuții mult mai îngrijite. Este o observație valabilă pentru întreaga Bucovină ocupată cândva de austrieci, dar și în Ardeal, bineînțeles. Ocupația austriacă a adus și beneficii, nu numai durere și convulsii istorice. A fost, indiscutabil, un pas înainte din perspectiva lumii civilizate.

În schimb, ocupația sovietică pare să fi adus, dincolo de dezastrul spiritual, cultural, economic, și un plus de pragmatism – dar abia după căderea zidului Berlinului. În bazar, unde ajungem pentru început deoarece șoferul nostru are de cumpărat oarece, în doar jumătate de oră, ne asigură, ai însă senzația că ești la Istanbul. Se vinde orice, o sumedenie de nimicuri, dar și o imensă gamă de produse trebuincioase unei gospodării. Bazarul este ca un mic ocean, precum cel din Voluntari (București), riști să te rătăcești. Bem cafea cu mirodenii arăbești și un fel de bragă locală, numită kvas, care are gust și consistență de bere de casă.

Șoferul nostru ne trage țepe în stil românesc: ne îndeamnă să-l așteptăm câteva minute, ca să nu mai alergăm plictisiți în urma lui, dezamăgit probabil că nu avem de gând să cumpărăm nimic. Evident că vine peste vreo jumătate de oră. Și chestia se repetă, căci știe că depindem de el. Apoi, ne duce la mașină și ne fraierește ca pe copii: mai are de plătit doar cafeaua la care ne invitase, căci nu avusese bani potriviți. Revine peste un ceas. Așadar timpul câștigat prin plecarea pe la cinci dimineață de acasă, ca să nu prindem aglomerație la graniță, este pierdut prin bazar.

Ca mii de alți români care fac astfel de afaceri, șoferul nostru n-are habar de nici un obiectiv cultural cernăuțean. A auzit, totuși, de Aron Pumnul. Astfel că, în fine, ajungem într-unul din locurile principale ale călătoriei noastre: cimitirul Horecea veche. Căutăm înfrigurați. Fiindcă nu avem pe nimeni să ne îndrume (și pentru șofer este o premieră această vizită), riscăm să ne rătăcim în cimitir, de această dată, după ce abia am scăpat de bazar. Din perspectivă lumească, așa este și destinul omului, pare-se: un slalom printre ispitele acestei lumi la capătul căruia te așteaptă încercările vămilor văzduhului.

Ceva mai bine documentat, amintindu-mi de fotografii găsite aiurea, găsesc într-un final capela mitropoliților români ai Bucovinei. Unul dintre aceștia, Vladimir (de) Repta îmi este strămoș. Pe măsură ce mă apropii de capelă aud o slujbă în limba română. Este sâmbătă, dar în calendarul pe stil vechi este sărbătoarea Sf. Ap. Petru și Pavel. Vreo zece oameni participă la slujbă. Au figuri cunoscute, de bucovineni blânzi și credincioși. Gestica preotului, foarte tânăr, îmi este străină pe alocuri – în mod cert, este influența ritualului ruso-ucrainean.

Descopăr cu bucurie, alături, la colțul capelei, la loc de cinste, mormântul lui Aron Pumnul (foto 1). Are flori proaspete și bentiță tricoloră. După slujbă, aflu din discuția cu preotul că a făcut seminarul la Mănăstirea Neamț, în România. Vorbește de altfel o românească impecabilă. Știam că mormintele mitropoliților bucovineni au fost distruse la începutul anilor ’90. Astăzi capela este restaurată, n-arată rău, chiar dacă acoperișul este din tablă auriu-gălbuie, kitsch, în opinia mea. Osemintele mitropoliților români au fost recuperate, unse cu mir, și reîngropate sub altarul micii biserici. Aleea care pornește de la intrarea în capelă este plină de nume importante ale intelectualilor și aristocraților români bucovineni.

Aflu de la cei doi prieteni cu care am venit aici, care se plimbaseră pe alte alei decât mine, că există un fel de administrație a cimitirului, unde, contra cost, dacă faci o cerere, poți găsi vreun mormânt căutat. Câțiva strămoși de-ai mei și-au mai lăsat ciolanele pe-aici, dar căutarea și răspunsul la cererea pe care ar trebui s-o fac durează trei zile, nu am acest timp acum.

Români, nemți, evrei, poloni, ucraineni, ruși, străjuiesc astăzi în pace, măcar în cimitir. Rețin fastul și bunul gust imperial austriac sedimentat în arhitectura monumentelor funerare versus improvizațiile cu iz militar de inspirație sovietică. Aflu că ar circula pe youtube un film documentar făcut de cineva în care sunt surprinse momente din nopțile post-sovietice ale anilor ’90 în care nenumărate morminte românești din Cernăuți ar fi primit plăcuțe cu nume ale unor ucraineni. Nu agreez astfel de „conspirații”, dar mă aștept la orice.

Om credincios, șoferul ne propune să intram la una din mănăstirile din apropiere, care, susține el, ar fi românească. Se înșală, aparține Bisericii Ortodoxe Ucrainene, chiar dacă a fost ridicată cândva cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir Repta – după cum scrie pe o placă. Ulterior suntem duși la catedrala episcopală ucraineană, străjuită de o statuie imensă, recentă, care-l reprezintă pe unul dintre mitropoliții ucraineni, importanți pentru istoria acestora. Nu demult, la fel de impozante străjuiau statuile lui Lenin. Fiecare religie cu idolii săi. Ca și în cazul monumentului soldatului sovietic, aflat în cimitirul pe care tocmai l-am vizitat, istoria nu are simțul nuanței. Unii dintre morții amintiți sunt eroi pentru populația ucraineană și rusă, dar dușmani pentru români și viceversa. Pacea și împăcarea locuiesc dincolo de granițele acestei lumi. Înțelepciunea de a accepta ceea ce este al Cezarului se ostenește încă în lupta cu ispite de ordin cultural, spiritual, patriotic. Aerul tare al patriotismul înaintașilor este din ce în ce mai greu de prizat astăzi.

La catedrala ucraineană șoferul nostru ne spune că merge doar până la colț, să parcheze mașina. Nu revine nici după vreo trei sferturi de ceas. Sugerez să facem o schimbare de tactică în această luptă ridicolă. Vom prelua noi inițiativa: plecăm spre centrul orașului și spre Universitate, ca să ne mai aștepte și el pe noi…

Descoperim una dintre cele mai frumoase străzi pietonale existente în orașele locuite de români. Clădiri vechi, majoritatea restaurate, flori – cum nu găsești pe niciunde în Bucovina de sud! -, monumente istorice. Câțiva turiști, puzderie de fete și femei localnice care plutesc dezinvolt pe tocuri incredibil de înalte, pentru pietrele de granit pe care mergem.

Căutăm sediul Universității (foto 2) pe care-l găsim destul de departe. Încă de la distanță, pare impozant, chiar dacă străzile care-l înconjoară nu-l valorizează arhitectonic. Construită după proiectul unui arhitect ceh, Universitatea din Cernăuți a fost cea mai însemnată investiție a Imperiului Austriac la final de secol XIX. Impozantă, fără vreo urmă exterioară de sovietizare, incredibil de europeană. Este perioada admiterii, viitorii studenți sunt strigați la poartă pentru a-și depune dosarele. Aud și nume românești printre ei, există dealtfel și o catedră de limbă română.

Aflăm că putem vizita Universitatea, însoțiți de un ghid, și o facem. Este, fără îndoială, una dintre cele mai reușite clădiri destinate învățământului universitar pe care le-am văzut vreodată, inclusiv în Franța, Belgia, Elveția. Fără echivalent în România de astăzi, în orice caz. Socotită în topul celor mai frumoase din lume – ne spune doamna care ne va fi ghid –, clădire intrată în patrimoniul UNESCO. Interioarele lasă se dorit însă, cu excepția bisericii, unde tocmai urmează să fie o cununie. Sovieticii nu au restaurat-o pe dinăuntru așa cum fusese odinioară.

Revenim în oraș, șoferul ne caută cu oarecare preocupare, nu se aștepta să schimbăm regulile jocului. Luăm masa pe aceeași pietonală din centru, plătim destul de piperat, precum în orice oraș european care se respectă. Dacă mâncam la o plimbă-tava, acolo unde am intrat la început, plăteam un sfert din preț, ne reproșează patern șoferul. Vizităm orașul, teatrul etc. Regretăm că vom rata prima expoziție Lowendal care care se va deschide zilele acestea la Muzeul de Artă. Marele portretist al țăranilor bucovineni a fost cândva, în perioada interbelică, scenarist, actor și director al Teatrului din Cernăuți. Ne promitem să revenim.

La întoarcere, șoferul, consecvent cu sine, mai oprește de vreo trei ori pentru cumpărături, fără să ne fi avertizat. Una din stații este la un fel de Mall al orașului, destul de bine pus la punct, comparativ cu cele din țară. Apoi, în apropiere, un parc măricel, plin de jocuri pentru copii. Senzația că vizităm România anilor ’90, chiar dacă întâlnești reprezentanțe ale firmelor de telefonie mobilă. Democrațiile estului european sunt ca o celebră fotografie de final de secol XX: un peisaj auster, în plin deșert, cu imense crăpături în pământ din cauza secetei; un cioban de culoare, care păzește câteva capre, sărac, figură de om care a făcut ceva foame la viața lui, dar care tocmai vorbește la un telefon mobil…

La granița ucraineană stăm mai bine de două ore. La cea românească, adică la intrarea în UE, încă jumătate de ceas. Bun venit Europa, la revedere nostalgie!