Certificat de nastere pentru un geniu

Cata dreptate trebuie sa fi avut mama regretatului prozator Nicolae Velea cand, ingrijorata de munca titanica a acestui om care slefuia o noapte intreaga cateva fraze, ii spunea: “Las-o si tu mai moale, Nicule, si mai fura din Eminescu, asa cum fac toti!”. De un veac si jumatate, intreaga literatura romana traieste de pe urma lui Eminescu, toti poetii au gasit cate ceva de “furat” din poeziile lui.

ai Eminescu a avut o mama care, vazandu-i cazna si noptile de nesomn, nu se poate sa nu-i fi spus macar o data s-o lase mai moale, sa mai fure din altii. Raluca Eminovici, nascuta Iurascu, mama poetului, nu gasea insa prea multa vreme pentru atari invataturi”, fiindca in afara de Mihai mai avea inca noua copii. aerban, primul fiu, viitor student la medicina in Viena si Erlangen, Bavaria, avea sa moara de oftica; Nicu, al doilea copil, era un tanar ciudat, prin destinul caruia a trecut steaua sinucigasilor, ispitindu-l sa se impuste chiar in casa parinteasca, la putina vreme dupa ce a devenit avocat; Iorgu, sublocotenent, a murit in 1873 la Brandemburg; Ilie a fost secerat de tifos inainte de a absovi facultatea de medicina; Marghioala a murit la varsta de sapte ani. Aglaiei, singura fiica la nunta careia a jucat familia Eminovici, i-a urmat Harieta, infirma, iar acesteia Matei si Vasile, ultimul mort la varsta de numai un an.

Mihai, viitorul poet, este al saselea copil al lui Gheorghe si al Ralucai Eminovici, iar destinul sau a fost la fel de trist ca si acela al majoritatii fratilor sai. Trist si maret in acelasi timp. Deasupra capului i-au stat de la inceput ingerul si demonul”, geniul si pedeapsa. La numai treizeci si trei de ani, era cel mai mare poet roman din toate timpurile, dar si cel mai mare dintre toti condamnatii la ratacire si moarte.

S-a nascut la Botosani, la 15 ianuarie 1850 dupa opinia lui N.D. Giurescu, impartasita ulterior si de altii. Cu toate acestea, in prefata editiei a patra a primului volum de poezii publicat de Titu Maiorescu, acesta scrie: “Nascut la 20 decembrie 1849, in satul Ipotesti, langa Botosani”.

Asupra acestui an se opreste si D.N. Patrascu, in studiul publicat in numarul jubiliar al “Convorbirilor literare”. In matricola gimnaziului de la Cernauti, “National Hauptschule”, asa cum se numea pe-atunci scoala greco-orientala la care a fost inscris Mihai Eminovici, gasim ca an al nasterii 1849. In anul mortii poetului, presa vremii scrie: “A vazut lumina zilei in satul Dumbraveni, judetul Botosani, la anul 1848, luna Noiemvrie 8, in ziua Sfintilor Arhangheli, pentru care i s-a dat numele de Mihai”.

“Vinovate” sau nu, ipotezele gresite vorbesc, in astfel de situatii, fie despre superficialitate, fie despre dorinta omului de a reinventa mereu roata. Cum putea fi Eminescu un mit, un zeu, o emblema, daca ii stiam ziua si locul nasterii? Asa au gandit toti aceia care, cioplindu-i cu migala statuia, ingropau cu aceeasi migala omul – pe “badia Mihai” al lui Creanga, pe Mihai al Ralucai, unul dintre putinii copii care-i semanau, pe marele iubit al Veronicai.

De un veac si jumatate, prefacandu-ne mereu ca-l redescoperim, reinventandu-l mereu, il ingropam si mai adanc pe Eminescu, omul despre care Caragiale spunea: “Vesel si trist, comunicativ si ursuz, bland si aspru; multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nenorocita pentru om! (…) Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la aerban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate”.