Chagrin d'amour... etc.

Pentru cei mai multi dintre spectatorii de cinema, Claude Lelouch ramane regizorul acela care a facut valva la sfarsitul anilor ’60 cu stilul sau romantios-sentimental, in Un homme et une femme (1966) si Vivre pour vivre (1967), care au beneficiat totusi de cupluri actoricesti memorabile precum Anouk Aimee-Jean-Louis Trintignant sau Yves Montand-Candice Bergen. Daca de la povestile lor lumea a iesit fredonand piesele de pe coloana sonora si zambind cu o lacrima in coltul ochiului, numele lui Lelouch a fost apoi dat uitarii, iar incercarile sale de reeditare a aceluiasi story in alte haine (printre care Un autre homme, une autre chance, 1977), cu James Caan si Genevi’ve Bujold, n-au mai avut succesul scontat. Iata ca desuetul Lelouch si-a luat insa inima in dinti si a revenit in 2004, cu intentia de-a realiza o trilogie despre… iubire. Daca prima parte a acesteia i-a adus un masiv si, evident, descurajant esec de public tocmai acasa, in Franta, abia filmarea celui de-al doilea episod l-a luminat pe cineast, dandu-i ideea de-a contopi cele doua parti intr-un film ceva mai dens, ironic si destul de inspirat: pelicula de fata. Prezentat intai in SUA, la Hampton Film Festival, apoi in Italia, Le Courage d’aimer s-a bucurat de un succes real, determinandu-l pe Lelouch sa-l aduca si pe ecranele din Franta si din restul Europei. Vazut la TIFF, intr-o selectie care deborda de curaj, originalitate si indrazneli regizorale, filmul a parut destul de straniu, facand figura aparte prin sentimentalismul sau. Cu toate acestea, cu toate ticurile lelouchiene pe care adversarii sai le vor detecta lejer (replici cautate, construite, gen: “Am nevoie de o consolare, dar de una magistrala”, “Dragostea le apartine celor care gandesc” – sic! – sau “Imi place aceasta ticalosie sarmanta numita dragoste”), filmul rezista printr-o distributie excelenta si un mozaic sentimental migalit sensibil. Schema este simpla. Cateva povesti de dragoste intretaiate, cateva personaje in degringolada afectiva, carora li se pare ca au ajuns in punctul terminus al amorului, o ecranizare inspirata de povestea a doi cantareti ambulanti, o carte lansata cu pompa si picata abrupt la vanzari, o vaduva excentrica, doua gemene cinice si un cavaler intarziat sunt ingredientele acestui criss-cross de amoruri, cantece, farse, asteptari, suspine, sperante si noi iluzii. “Filmul meu este triumful autodidactilor, al outsider-ilor, al celor care n-ar fi trebuit niciodata sa se nasca”, isi defineste Lelouch eroii. Tocmai aceste franturi de modele, aceste personaje imperfecte si totusi pline de curajul de-a spera inca o data, toti acesti looseri ai iubirii reprezinta insa cheia emotiei acestui film. Cu atat mai convingatoare daca ne gandim la jocul nuantat al lui Massimo Ranieri sau al Mathildei Seigner (excelenta, expresiva, inteligent temperata in dublul rol al gemenelor), la extravaganta splendida a chipului lui Maiwenn Le Besco (daca numele vi se pare exotic, sa-i vedeti figura – este aproape imposibil sa v-o amintiti din Al cincilea element, unde era un personaj-cheie: Diva Plavalaguna, dar ascuns complet sub machiajul aparte), rafinamentul tipic frantuzesc al lui Arielle Dombasle sau caldura lui Michel Leeb. Un film care ii va ingretosa prin dulceata pe unii, dar care le poate oferi multe surprize placute celor care raman in sala, demonstrand ca, intr-un grabit 2006, in care abunda remake-urile, filmele de actiune, efectele speciale si supereroii, mai poate fi loc si pentru o duioasa revenire lelouchiana.

Curajul de-a iubi/ Le Courage d’aimer
Productie Franta, 2004.
Regia: Claude Lelouch.
Cu: Mathilde Seigner, Maiwenn Le Besco, Massimo Ranieri, Michel Leeb, Arielle Dombasle, Line Renaud, Yannick Soulier, Pierre Arditi, Sara Forestier, Ticky Holgado, Mich’le Bernier, Francis Perrin.
Premiera: 7 iulie. Distribuit de Glob Com Media.