Chiar in Romania, provizoriul mai are si sfarsit

In orasele mari, restaurantele sunt repere. Harta gastronomica se memoreaza mai bine decat cea geografica. In Bucuresti inca ai ocazia sa te ratacesti din acest punct de vedere. Sunt putine “puncte cardinale”, mai ales in centru.

Pentru studentii (si profesorii) de la Arhitectura si Universitate, un astfel de loc era un mic lacto-bar, cu mese inghesuite si scaune de plus aproape dezmembrate, undeva pe strada Academiei.

Dar este mai putin important amplasamentul exact si restul detaliilor.

Important este ca acest mini-restaurant din perimetrul zero al Bucurestiului a ramas neschimbat ani de-a randul. Pana in aceasta toamna, cand se va muta, cladirea care-l adapostea fiind retrocedata si vanduta. A ramas neschimbat nu pentru ca ar fi fost un restaurant bun, in pas cu vremurile, ci doar pentru ca a avut vad si preturi accesibile, chiar daca mancarea si serviciile erau mediocre.

Provizoriul dureaza in Romania. Locatia de gestiune sau inchirierea de la stat, asa cum era cazul aici, a creat cvasipatroni. Care nu au investit nimic in hotelurile, restaurantele sau spatiile comerciale pe care le-au avut sub administrare.

Din cauza retrocedarilor si privatizarilor intarziate, Bucurestiul mai are inca multe locuri in care poti calatori in timp. Propriu-zis, nu asta ar fi problema. In Paris, Viena sau Madrid, sunt carciumi de la 1900. Insa in Bucuresti, in materie de restaurante, in majoritatea cazurilor vechi inseamna anii ’70-’80, adica stilul impersonal al restaurantelor comuniste.

Este si cazul, spre exemplu, al restaurantului de la ultimul etaj al celui mai inalt hotel din Bucuresti. Panorama superba nu poate suplini disconfortul creat de pielea plesnita a scaunelor, decorul invechit si aerul vetust.

A fost si cazul hotelurilor. Statiuni intregi – Herculane, Covasna, Tusnad sunt acum in paraginire pentru ca nu au fost privatizate la timp.

Sau al complexului Belvedere din Neptun, pe care Ministerul Turismului a refuzat sa-l privatizeze, iar acum arata jalnic.

Tocmai ceea ce era mai cel mai usor de vandut – spatiile comerciale, hotelurile, restaurantele – au ramas ani de zile in portofoliul statului – adica de fapt ani de zile n-au avut stapan.

Autoritatile de dupa 1990 a cautat prin toate mijloacele sa amortizeze retrocedarile si sa franeze privatizarea.

Proliferarea chioscurilor s-a datorat, de exemplu, lipsei spatiilor comerciale. Care persista.

Recent, un specialist in franciza de pe piata romaneasca a spus ca unul din motivele pentru care Bucurestiul intarzie sa ajunga intesat de mici restaurante este nivelul ridicat al chiriei/pretului de achizitie al spatiilor comerciale – dictat de insuficienta lor.

Sigur, acum e aproape tardiva discutia cine a facut privatizarea sau cine nu. Dar astfel de optiuni politice explica diferenta de dezvoltare economica dintre Romania si Ungaria sau Cehia. Optiunea de a trece la privatizare si retrocedare rapida are rezultate concrete, in viata de zi cu zi.

In Polonia, unul din semnele cresterii nivelului de trai a fost “intoarcerea” oamenilor in oras, in cafenele, in spatii deschise.

In centrul Bucurestiului oamenii ezita inca sa iasa. Pentru ca decorul nu este prea imbietor – cladirile sunt cenusii, poluarea e mare, oferta de restaurante – cu toata explozia din ultima vreme – este inca saraca.

Probabil ca tranzitia se va termina nu cand suntem anuntati de Institutul de Statistica ca produsul intern brut a ajuns la acelasi nivel ca in 1990, ci cand in spitale nu vor mai cadea peretii peste pacienti iar in scoli copiii nu vor mai ingheta de frig.

Dar si cand in “buricul” Bucurestiului vor fi tot atat de multe terase ca la Bruxelles.

* Sorin Paslaru este redactor-sef adjunct la ZF