Chipul neconcesiv al artistei/ de Ovidiu Pecican

Cu ceva timp în urmă, un anunț informa că “Muzeul de Artă Cluj-Napoca … invită sâmbătă 26 februarie 2011 orele 12-13, în cadrul programului Autoportret, la o întâlnire cu artista Florica Prevenda, autoarea expoziției «Timp regăsit»”.

După cum asigură aceeași prezentare, «Autoportret» este un program adiacent programelor expoziționale ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca și oferă artiștilor plastici posibilitatea de a intra în dialog cu publicul pentru a-și prezenta punctul de vedere legat de propria operă, de a prezenta aspecte complementare ale activității lor artistice și a lua cunoștință nemijlocit de nivelul de receptate a creației lor. Publicului i se oferă accesul la o imagine de «culise» a creatorilor operelor de artă, la o înțelegere superioară a procesului creativ și a constituirii operei de artă”.

Ideea directorului Călin Stegerean de a crea un asemenea culoar de înaintare pentru artist și privitor, capabil să medieze o apropiere mai puțin convențională, introducând în misterele de atelier ale plasticianului, își găsește o excelentă întrebuințare în cazul optzecistei care este Florica Prevenda. Formată deopotrivă la București și Iași, artista a părăsit destul de devreme calea premiantului școlar pentru a se înfunda pe poteca misterioasă și gratulantă a explorării propriei sensibilități și creativități plastice. Astăzi ea se află la o cotă recompensantă a ascensiunii profesionale, având expoziții în țară și străinătate și bucurându-se de recunoașterea colecționarilor și a muzeelor.

Mai important este însă că, aducând la Cluj ciclul Timpul regăsit – metaforă proustiană a întoarcerii ca descoperire, și încă de sine -, după prezentarea lui publică din 2008, de la Complexul Muzeal Mogoșoaia, autoarea dă un semn că starea, rezolvările plastice și, până la urmă, ritualul artistic al pogorârii și urcării în timp (și, iarăși, în sine) își păstrează intacte valabilitatea și prospețimea.

Asupra acestui fapt a insistat, pe bună dreptate, criticul de artă Oliv Mircea, subliniind solidaritatea Floricăi Prevenda cu întreaga ei artă, nu doar cu cele mai recente explorări ale sale. La drept vorbind este firesc să se petreacă astfel în cazul unei personalități creatoare introspective fără a cădea în subiectivisme autosuficiente și complezente cu retorica unui anume populism artistic.

O ferește de așa ceva și privirea scrutătoare, dilatantă până la nervuri și interstiții, dar și opțiunea pentru ceea ce Aurelia Mocanu numea “metamorfozarea colajului în pastă-textură”, iar Adrian Guță identifica a fi mărturia unei “complexități neostentative în registrul tehnic și de expresie”. Renunțarea la figurativ sau aglutinarea figurilor este însoțită de regăsirea tonurilor fundamentale, jocul imaginii devenind ritmare de negru, gri și alb, fără concesii față de spectrul cromatic efervescent al altora. Așa cum Paganini se exersa pe o singură coardă, Floricăi Prevenda îi convine de minune virtuozitatea în tonuri grave, de severă limpiditate, fapt ce marchează gravitatea unei căutări și renunțarea definitivă, parcă, la orice zorzoane. Aurelia Mocanu vorbea despre “o pictură de combustie emoțională, gravă cu inventivitate, fără să lunece vreun moment în ludic” și despre “retragerea artistei din mundan și obsesia corpului picturalității și a densității sale histologice”. Adrian Guță îi recunoștea meritul că “a transformat dilema figurativ-abstract intr-un dialog fertil” “«Semnele» care particularizează discursul Floricăi Prevenda … sînt starea de spirit și structura. Serializarea unor elemente creează ritmuri, simțul monumental în parcelarea cîmpurilor de materie plastică se întîlnește cu barochismul detaliului”.

Mai rămâne de precizat că toate aceste mărci stilistice și amprente creative sunt semnele de nivel fenomenologic ale unor seisme submerse, ale unei dinamici neresemnate cu aparențele și mereu mai intransigentă cu tectonica emoțională, afectivă a propriei deveniri. Faptul că ele se exprimă la un nivel de performanță artistică incontestabilă nu poate și nu trebuie să atenueze impactul mărturiei dramatice pe care artista o pune în operă, oferind-o sensibilității contemplative a privitorilor.

OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licență în istorie-filosofie și un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) și cercetător științific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universității clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice și este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie și critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Hașdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) și al mai multor culegeri de studii de istorie și europenistică.