Cică niște cronicari…(I)/ de Constantin Stan

De când mă știu am citit mai întâi și mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simțeam nevoia de a avea un ghid, dar și de a mă informa. Banii erau puțini și trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărți. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactității, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani – în liceu și în primii ani de facultate – a fost cumpărată, și, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum și dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar și momentul și banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar și din ce motive am cumpărat-o – cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărți esențiale pentru literatura română, cărți rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactității, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplându-mi rafturi mărișoare de maculatură.

Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicații. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediții” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deși sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenți critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariția mai multor cronicari într-o revistă. Voiam, și vreau și acum, o privire și o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecățile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunță și despre poezie și despre proză și despre critică. Eu înțeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep și percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărți de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producție imensă (imensă, să spunem, față de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar.
Numesc aici și o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învață, se exersează în timp dar ea dă și măsura cunoașterii domeniului. Lectura rapidă esențializează, recunoaște rapid locuri comune și originalități, raportează, în chiar procesul lecturii – spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte și alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare și o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiași scriitor, ale aceluiași subiect, ale aceleiași structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură și nu răsfoire. Lectură în cunoștință de cauză (un imens bagaj de alte lecturi și repere teoretice ferme și sigure în lumina cărora se citește, nicidecum prejudecăți). Adaug acestei prime calități încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiție, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros și o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informația culturală circulă greu, că nu poate ști tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orășel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuță.

Se vorbește despre ea, în presă, dar și prin lumea literară, printre cunoștințe, studenți sau amici. Niciun iubitor de literatură – și vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte – nu ratează o apariție interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutați de mulțimea colorată a cărților de pe raft. Intuiție înseamnă și a relaționa – nimeni nu vine din neant – informații, oricât de vagi despre autor, despre alte cărți, despre editură, despre colecție, relaționează de asemenea acele minime informații furnizate chiar de obiect: cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei și tiparului, apoi informațiile din librărie – unde e expusă, câți oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câți întind mâna după cartea pe care o vizezi și tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, așteptând doar să-i parvină cărțile la slujbă sau la redacție, este rupt de viața cărții, de palpitul ei de ființă, nu de obiect, se rupe chiar de viața în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezența cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferințe, generează o experiență și o percepție de laborator a literaturii. Așadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o așezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja.

Cronicarul se află în realitatea încă în așezare, “obiectul” scos din foc încă frige și el îl ține în palme fără prea multă protecție. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă și semnificație. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme – a cronicii de întâmpinare – pentru dreptul de a greși al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, așa cum s-a comentat, greșeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greși. Pentru autor, consecințele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alți confrați, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greșit taie un făgaș de receptare greșit, frustrant, nedrept. Reparațiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică: articolul apare cu surle și tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozități, plictiseli și « hai să-i facem și ăstuia hatârul ! » Chiar și fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greși » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptățit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari agenți editoriali sau grupuri de lobby-iști.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.