CICA NISTE SCRIITORI/ Tren in marșarier

In 1953, când familia noastră urma să se mute de la Lugoj la
Suceava, tata a inchiriat pentru transport un vagon intreg dintr-un
tren de marfă. A incărcat in acel vagon mobila și celelalte lucruri
ale familiei, dar nu claie peste grămadă, ci exact așa cum ar sta
intr-o locuință. A instalat intr-un colț și soba noastră cu plită,
“Vesta”, scoțându-i burlanul pe o ferestruică și adăugându-i o
serioasă provizie de lemne de foc.
Ne-am mutat cu toții in această locuință. Tata și mama dormeau
pe o canapea, străjuită de dulapul de haine și de câteva mese, puse
una peste alta. Noi, cei trei copii, de unu, trei și cinci ani,
aveam alte locuri de dormit, dintre care nu mi-l amintesc decât pe
cel al lui Florin: un pătuț inalt, cu grilaj de lemn.
Am luat cu noi și o… găină, Lavinia, cu un frumos penaj
pestriț, gri-bej și cu o creastă creață, de un roșu aprins. De ce o
luaserăm? Fiindcă o iubeam cu toții, mai ales eu și mama. La Lugoj,
in curtea comună, mama creștea găini, ca să imbunătățească hrana
noastră, a copiilor. Partea proastă era că ne atașam de aceste
păsări destinate sacrificiului. Când venea vremea tăierii vreuneia
dintre ele, era o adevărată dramă. Ideea insăși a alegerii victimei
ni se părea cumplită (ca in “Sophie’s choice”). La un moment dat,
părinții au hotărât să nu mai creștem găini. Le-am tăiat pe rând pe
toate, dar pe Lavinia – nu. Devenise intangibilă, ajunseserăm să o
considerăm un fel membru al familiei.
Călătoria a durat o săptămână, cu numeroase opriri prin gări
și prin cantoane, uneori cu staționări de o noapte. Eu eram
fericit, având, ca intr-o poveste, o casă fermecată, cu care
străbăteam intinderi nesfârșite, impreună cu intreaga familie și cu
Lavinia. La un moment dat, trenul s-a oprit pe câmp. Era o zi
frumoasă, de primăvară, Mecanicul trenului, cu care ne
imprieteniserăm, ne-a anunțat că vom sta acolo mai mult de o oră.
Am coborât cu toții și ne-am bucurat de soare și de iarbă. Am dat-o
jos și pe Lavinia și am legat-o de un taburet, ca să nu se
indepărteze prea mult. Am mâncat la iarbă verde și am cules flori
de câmp. Am alergat și după fluturi și timpul a trecut pe
neobservate. Când s-a dat semnalul imbarcării, ne-am precipitat cu
toții spre vagonul nostru. Pe Lavinia am uitat-o pe câmp, legată de
taburet.
Trenul prinsese deja viteză, când eu am descoperit absența
păsării și am inceput să plâng cu lacrimi amare. Aparent, nu mai
era nimic de făcut. Iată insă că la o nouă oprire a trenului, tata
i-a povestit mecanicului ce se intâmplase, iar mecanicul,
induioșat, a luat o hotârâre curajoasă: a dat trenul inapoi, câțiva
kilometri, până in dreptul Laviniei. Ea păștea liniștită iarbă și
habar n-avea ce forțe se puseseră in mișcare pentru salvarea
ei.
Cred că, pentru prima (și pentru ultima) oară in istoria CFR,
un tren s-a intors din drum pentru a salva o găină.

ALEX.
STEFANESCU. Critic si istoric literar, prozator,
dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Redactor-sef al
revistei “Romania literara”. Nascut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15
carti, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii romane
contemporane. 1941-2000″, aparuta in 2005 (s-au scris despre ea 270
de articole pro si contra, a fost rasplatita cu Premiul Uniunii
Scriitorilor si Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de
cultura” difuzata de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru
talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune, “Istoria literaturii
romane contemporane povestita de Alex. Stefanescu” – Premiul APTR
pentru emisiuni culturale pe 2008.