Cinci ani de pensii private. Cu ce ne-am ales?

La cinci ani de la startul reformei pensiilor private Ziarul Financiar a organizat un eveniment pentru a stabili unde a ajuns această reformă, ce a fost bun, ce mai trebuie făcut, dar și ce minusuri are noul sistem de pensii.

Începând cu data de 17 septembrie 2007, toți salariații sub 35 de ani au fost obligați să aleagă un fond de pensii private din cele 18 care au fost atunci înființate pentru a le transfera sub administrare 2% din salariul brut, care până atunci mergea la Casa de Pensii pentru plata actualelor pensii. De asemenea, au putut alege să intre în sistem și salariații de sub 45 de ani, iar circa 90% dintre ei au făcut-o. Între timp, contribuția a crescut la 3,5% și este estimată să ajungă la 6% din salariul brut peste patru ani. Ce s-a întâmplat în cei cinci ani de la lansare? Din cele 18 fonduri, au rămas doar nouă în picioare și probabil că vor rămâne doar șapte în 2013. Până în luna august 2012, sumele strânse – contribuții și profituri obținute din investiții – se ridică la circa 2 miliarde de euro. Anual, contribuțiile cresc cu circa 600-700 de milioane de euro, astfel încât este probabil ca peste 10 ani, în 2017, la 10 ani de la primele contribuții, să fie strânse active în valoare de 10 miliarde de euro, după opinia unuia din reprezentanții unei companii de administrare a unui astfel de fond. Niciunul din administratori nu are capital românesc. Randamentele raportate sunt de circa 12% pe an în acești cinci ani. Circa 5,7 milioane de clienți unici sunt înregistrați la unul din cele nouă fonduri active că au contribuit la un moment dar, măcar și pentru o lună. Însă constant se înregistrează contribuții numai de la circa 3,6 milioane de salariați. De unde această diferență uriașă, de 2,1 milioane de conturi așa numite goale? Explicațiile sunt destul de neclare. Ar fi vorba de oameni care lucrează temporar sau care au plecat în străinătate. De transferul banilor către fondurile de pensii administrate privat se ocupă Casa de Pensii Publice. Minusurile sistemului? Încă pare mai mult o “joacă”. Cele două miliarde de euro strânse înseamnă per contribuabil circa 560 de euro. Peste cinci ani ar putea fi, dacă se confirmă estimarea că se vor strânge 10 miliarde de euro, circa 2.500 de euro de contribuabil. Este foarte puțin. Nici după încă 15-20 de ani de contribuții, cele 10-15.000 de euro adunate, dacă vor fi, nu vor fi suficiente pentru a completa pensia publică. Și trebuie ținut cont că suplimentarea va trebui să fie cât mai consistentă, pentru că pensia publică va fi redusă, conform contribuțiilor de astăzi, multe aferente unui salariu minim brut pe economie. O treime din salariile din România sunt sub 1.000 de lei. În plus, cota de contribuție este redusă chiar prin participarea la sistemul de pensii publice administrat privat. Un alt neajuns este dezvoltarea slabă a fondurilor de pensii private facultative, așa-numitul pilon III. Aici s-au strâns doar 120 milioane de euro de la 280.000 de participanți. Acest pilon III are fi trebuit să fie “descătușat” practic de obligatoriul pilon II, adică fondurile private obligatorii. Însă rațiuni de ordin logistic (este complicat de contribuit prin angajator, care, spun administratorii, nu este dornic să o facă) și fiscal (insuficientă deductibilitate, spun tot administratorii de fonduri) i-au împiedicat dezvoltarea. Probabil și “auto-mulțumirea” administratorilor cu clienții veniți cadou pe pilonul II este o cauză, iar o eventuală condiționare a extinderii pe pilonul II de câștigarea de clienți pe III ar fi o soluție pentru lansarea acestui sector. Un alt mare minus este că, la cinci ani de când fondurile strâng bani, nu există o lege a plății pensiilor private. Puțini știu că nu cei care strâng banii acum sunt și cei care vor plăti pensiile, ci alți administratori. Este practic singurul produs/serviciu din România pentru care se știe ce se plătește, dar nu se știe deloc ce/cum și când se primește. Apoi, o mare miză a acestor fonduri private de pensii ar fi trebuit să fie dezvoltarea pieței de capital prin creșterea cererii de acțiuni. Însă companiile de administrare preferă investițiile în titluri de stat, unde merg 70% din bani. Pe piața de capital merg acum doar 200 de milioane de euro. Este adevărat însă că, pe de altă parte, oferta este destul de săracă, atât statul român întârziind să aducă la bursă mari companii precum Hidroelectrica, Romgaz sau Nuclearelectrica, cât și marile companii străine preferând să se retragă (cazul Azomureș) sau să nu listeze, deși se obligaseră să o facă (cazul BCR). Trebuie spus însă că și administratorii de fonduri mutuale, care au pe mână 2 miliarde de euro, preferă tot depozitele și titluri de stat, iar pe bursă nu au decât 100 milioane de euro. La fondurile de pensii private obligatorii și fondurile mutuale se mai adaugă activele de 4 miliarde de euro ale asigurătorilor, din care 1,3 miliarde euro sunt ale asigurătorilor de viață. Asigurătorii de viață preferă mai mult bursa, unde au investit circa un sfert din active, adică 300 de milioane de euro. Practic, avem încă o adâncime foarte redusă a pieței financiare non-bancare la 20 de ani de capitalism: 8 miliarde de euro active totale ale asigurătorilor, fondurilor mutuale și fondurilor de pensii private, din care 600 de milioane de euro pe bursă. Pentru comparație, depozitele bancare ale populației se ridică la circa 25 de miliarde de euro, iar activele totale ale sistemului bancar românesc sunt de circa 82 de miliarde de euro. Suntem încă primitivi la capitolul piețe financiare, dacă fondurile mutuale plus pensiile private plus asigurările sunt de zece ori mai reduse decât sistemul bancar. În rest, ironia face ca acum să conducă Comisia de Pensii Private chiar oameni care s-au opus inițial formei în care s-a dezvoltat până la urmă acest sistem și, oricum, poți să ai orice sistem de pensii, în orice formulă, dacă nu ai un Oltchim care să meargă sau industrie în general, locuri de muncă, piața financiară nu înseamnă decât o reașezare a unor pioni pe tablă.