Cine a furat vinul?

Despre Peter Mayle se zice că este cel mai francez dintre scriitorii englezi de azi (considerațiune care i s-a aplicat, cu egală convingere, în presa franceză, și lui Julian Barnes, după ce a primit laurii Médicis, pentru “Papagalul lui Flaubert”, și Femina pentru “Love etc.”). Născut în 1939, a lucrat în publicitate circa 15 ani, la New York și Londra, după care s-a apucat să fabrice, în 1975, cărți cu conținut educațional. Succesul s-a năpustit însă peste el după ce s-a autoexilat în sudul Franței, unde a prins să scrie ficțiuni despre universul meridional și despre experiența sa de expat. “A Year in Provence” (1989) a devenit serial de televiziune în UK, “Toujours Provence” și “Hotel Pastis” s-au vândut în sute de mii de exemplare și au fost traduse în circa 20 de limbi (inclusiv în românește), iar în 2004, “A Good Year”, romanțul său cel mai romantic, devine scenariu pentru amicul și vecinul de exil Ridley Scott, care realizează cea mai proastă peliculă a lui (asta în ochii rafinaților, pentru că, altfel, filmul – cu Russel Crowe și Marion Cotillard în rolurile principale – are haz, tandrețe și fiori erotico-oenologici, e jucat corect și are imagini de o rară plasticitate). După câte un roman cu subiect dacă nu provensal, obligatoriu francez, Mayle revine la non-fiction, vezi dicționarul îndrăgostit “Provence A-Z”, dorind parcă să epuizeze subiectul din toate unghiurile și în toate manierele de scriitură. Furia lui laudativă la adresa Franței a fost corect răsplătită, domnul Mayle devenind, în 2002, Cavaler al Legiunii de Onoare – pentru cooperare și francofonie.
Topit după gastronomia franceză, dependent de vinurile hexagonale, însetat de soarele Mediteranei și ostoit de apele ei azurii, scriitorul a vârât, în ultimul său roman, Franța în hainele unui “policier”. Un roman care începe, hăt, sub razele Californiei (e doar un pre-text) și se închide în cetatea phoceeană, la Marsilia. Un roman care se numește “The Vintage Caper” și care a fost tradus degrabă în Franța sub numele de “Chateau l’Arnaque”. E vorba despre o anchetă savuroasă (termenul e, cum veți vedea, cât se poate de potrivit) privind furtul unor vinuri nobile, din pivnița (aflată în Los Angeles) a superbogatului Danny Roth: 500 de sticle de Bordeaux care valorează nici mai mult nici mai puțin decât 3 milioane de euro. Poliția se dă rapid bătută, dar compania de asigurări a milionarului îl găsește pe detectivul-minune Sam Levitt, care, pe lângă faptul că e subtil și are fler, se dovedește și un mare specialist în gastronomie și vinuri stilate. Pentru Mayle, acesta nu e decât un mod de a-și trage spuza pe turta personală: Sam bănuiește că hoții trebuie să se fi dus în Franța, unde era mult mai lesne să-și plaseze șipurile neprețuite, așa că ancheta americanului începe la Paris. Mâncare bună, licori așijderea, șansonete pe malurile Senei: Mayle își continuă nestingherit oda în metru franc – “Totul era precum în amintirile sale (ale lui Levitt), dar, în același timp, totul părea nou”. Având în cap întrebarea cheie – “Cine să fi fost acela care a încercat să achiziționeze, în zadar, niște sticle de Lafite 1953, Latour 1961, Pétrus 1970, Yquem 1975, Figeac 1982 și Margaux 1983, și nu le-a găsit decât în vinoteca lui Danny Roth?”, detectivul descinde la Bordeaux, unde este așteptat de o agentă de asigurări specializată în vinuri, Sophie Costes. Tot așteptând să găsească ițele care să-i ducă la făptaș (care se dovedește finalmente a fi bogatul marsiliez Francis Reboul), cei doi merg din crâșmă în bistro, și laudă Cerul plimbându-și pe cerul gurii produsele cele mai alese ale geniului culinar francez. Restul e detectivistică, dar până și ea de bună calitate.