Cine ce și-a tocit/ de Tudor Călin Zarojanu

Am (re)văzut, zilele astea, primele trei producții din seria “Pirații din Caraibe”. A treia era premieră pentru mine, pe celelalte le văzusem la vremea lor. Le-am urmărit, una după alta – nu chiar în aceeași zi, totuși! – în condițiile în care eram la curent cu cronicile din ce în ce mai dezastruoase și pe alocuri miștocare care au fost dedicate seriei, culminând cu desființarea aproape totală a celui de-al patrulea film, pe care nu l-am văzut încă.

Am urmărit întâmplările cu sufletul la gură – deși în majoritate le știam deja -, vrăjit și, cred, permament cu zâmbetul pe buze. Nu un zâmbet ironic, ci unul tandru. Toate cele trei filme sunt minunate. Dacă ar trebui totuși să caut nod în papură, al doilea e ceva mai puțin reușit, dar diferențele sunt până la urmă nesemnificative.

Firește, am și io o vârstă, orișicât, ba chiar și pretenții de nivel cultural, încât după fiecare vizionare mă autoanalizam sumar, punându-mi întrebări de genul “Am dat în mintea copiilor?” ori “Mi s-a tocit oare simțul critic?” Cel puțin prin comparație cu cronicarii ale căror articole despre pirați le citisem.

La urmă am tras linie și am spus: Nu. Li s-a tocit lor simțul ludic.

Nu numai vârsta, ci și rutina, ca să nu mai vorbim despre preocuparea de a fi interesant și/sau acid, pot provoca – nu spun că o fac întotdeauna – importante pierderi pe diverse planuri, printre care și plăcerea de a trăi. Inclusiv plăcerea de a intra și a ieși (nevătămat, vă asigur) dintr-o convenție, dintr-un joc. Acum câțiva ani m-am minunat cum de micii spectatori de la Țăndărică, la intrarea lupului cel rău în casa bieților iezi, nu le strigau acestora unde să se ascundă, ci lui – unde s-au ascuns ei!! Iar la sfârșit năvăleau pe scenă și-l mângâiau pe lup la fel ca pe toate celelalte personaje. Discutând cu realizatorii spectacolului, aceștia mi-au explicat: copiii înțeleg că e vorba de o convenție, prin care trec netulburați.

A căuta fracturile logice din scenariile filmelor cu Pirații din Caraibe, a observa neverosimilitatea (!) întâmplărilor, a strâmba din nas la excesul de efecte speciale – toate, observații corecte! – mi se pare de-a dreptul trist. Personal, rezerv asemenea demersuri filmelor și cărților care în mod vizibil pretind că îți comunică lucruri fundamentale și adevărate. Un basm e un basm. Dacă te face să zâmbești, să te emoționezi sau să tresari măcar de câteva ori, și-a atins cu vârf și îndesat rațiunea de a exista.

tczarojanu@yahoo.com

P.S. Abia aștept să-l reîntâlnesc pe Jack Sparrow în următorul film!