Cine conduce, de fapt, România?

Iată o întrebare la care majoritatea celor care merg la vot in România, nu numai că nu știu ce să răspundă, ci mai mult, la care nici nu se așteaptă măcar.

Ca să limitez cât mai mult suspansul, vă voi spune din start că NU voi răspunde la această întrebare, din simplul motiv că singur NU dispun de datele complete necesare pentru formularea unui răspuns clar și concis, susținut de dovezi palpabile.

Ce pot să vă comunic foarte clar în schimb sunt o serie de obsevații, coincidențe să le spunem, și ipoteze proprii, care împreună cu observațiile altor oameni din România, puse în legătură directă, pe o tablă uriașă, reprezintă câteva speculații, sau piese de puzzle din “poza” imensă care se cheamă România în 2012. Rămâne ca și dumneavoastră să completați singuri acest puzzle.

Este crucial pentru un popor să fie conștient de acest lucru, să știe cine sunt cu adevărat cei care îl conduc, pentru că doar așa poate să ia deciziile corecte în ceea ce îl privește.

Cred că cel mai grav lucru care li se poate reproșa politicienilor din România este ca mulți dintre ei mimează de peste 20 de ani o “luptă” politică și de principii, pe modelul “democratic” al ciclurilor electorale de 4 sau 5 ani, sub adăpostul unei “perdele de ceață” perfecte, reprezentată de existența unui Parlament Bicameral, a unei separări teoretice a puterilor în stat, a unei Justiții care, in funcție de interesul de moment este catalogată de cate un “guru” (cică independent, dar cu legături politice racordate în puncte cheie) drept independentă câteodată, sau dependentă de politic, altădată, în funcție de ce decizii ar fi indicat să ia anumiți magistrați în diverse dosare cu priză la public, adevărate “diversiuni pirotehnice” efectuate atunci când în alt colț al scenei se dorește efectuarea unei mișcări care trebuie să rămână ascunsă publicului larg (cum ar fi o Hotărâre de Guvern sau Ordonanță care șterge din datoriile vreunei companii de stat sau private, pe banii contribuabililor).

Din acest spectacol de ceață, fum, umbre și lumină care trebuie să țină vie încrederea electoratului, pentru că votul stă la baza acestui proces de conducere al țării oferindu-i legitimitate, face parte si “Opoziția democratică”, pentru că fără de ea s-ar nărui într-o clipită toată construcția magistrală de “efecte speciale democratice” care au rolul să mascheze perfect adevărata Conducere a României. Această Opoziție însă arată mereu că este prietenă cu Puterea, aprobând diverse legi sau numiri, sau furnizând “resurse umane” neprețuite pentru ajungerea/menținerea la Putere.

Există de ceva timp mulți analiști economici și politici la nivel mondial, care au făcut niște observații interesante: odată cu procesul de Globalizare, care în opinia multora a avut ca unic scop creșterea puterii diverselor corporații la nivel mondial, prin achiziția de active și influență în toate regiunile Globului, următoarea evoluție naturală in istoria omenirii se pare că vor fi Statele Private, un fel de revenire la un Imperialism sau Colonialism în variantă modernă, adaptată noilor realități, și cât se poate de impersonale, pentru a fi mai ușor acceptate.

La ce se referă conceptul de State Private defapt? Păi dacă de exemplu o multinațională uriașa deține o fabrică într-un orășel de provincie, și participă la economia respectivului oraș cu peste 80% din resurse (taxe, impozite, locuri de muncă), devine deci clar că toată populația este dependentă de compania respectivă, deci, ca urmare Compania ajunge să controleze de facto viața politică a urbei: susține financiar un candidat la Primărie, o majoritate de Consilieri care să voteze numai decizii avantajoase în Consiliu, care apoi, prin numirea de oameni cheie în restul Administrației Publice vor putea controla pas cu pas toate procesele de decizie din urbe.

Practic, orașul respectiv cu oamenii săi devine un fel de Oraș Privat al Companiei.

La scara unei întregi țări, mai ales în cazul celor ca România, care mereu s-au aflat sub o formă sau alta sub influența unei mari puteri, se tinde spre aceeași formulă.

Da, poate că unei singure companii îi va fi greu să ajungă într-o astfel de poziție dominantă, dar unui Cartel de câteva companii cu origini sau rădăcini comune, nu îi va fi chiar imposibil să ajungă cu o strategie corectă, adunând de partea sa și alte companii mari, ca “acționari” în respectivul Stat, la un asemenea rezultat, în 20-30 de ani.

Să revenim la situația din România. Cum este Guvernată România în ultimii ani?

În ciuda alegerilor libere, o minoritate ajunge să decidă pentru majoritate, și vă dau aici extrem de multe exemple.

Din 2004 Traian Băsescu îl instalează în funcția de Prim Ministru pe Tăricean cu sprijinul PC, generând o alianță post-electorală mincinoasă, pentru că, știm cu toții, PC a intrat în Parlament datorită PSD, singuri netrecând pragul electoral. De asemenea majoritatea și Primul Ministru nu a fost dată de Majoritatea conturată de alianțele pre-electorale, care au caștigat alegerile (adică PSDĂPC și UDMR) ci de o cu totul altă majoritate, făcută ad-hoc de Președinte, după nevoile actuale, cu oameni cheie precum domnii Voiculescu, Copos sau Marco Bela, pentru a numi un Prim Ministru preferat și a guverna cu o echipă “agreată” țara.

După scoaterea de la Guvernare a PD, PNL a guvernat țara cu UDMR deși, iarăși, nu aveau majoritate, fiind susținuți la “mica înțelegere” de câțiva oameni din PSD, fără nici o logică fățișă, in lipsa participării la Guvernare, doar pe baza unor relații sau avantaje personale, după cum se pare.

După următoarele Alegeri, din 2008, deși se contura o majoritate largă care l-a instalat în funcție pe Emil Boc, Președintele nu s-a înțeles cu unul din partide, PSD privind persoana care va coordona Ministerul de Interne, responsabil de “organizarea” alegerilor Prezidențiale, și după scurt timp, chiar înainte de începerea Campaniei Prezidențiale, Premierul Emil Boc, unul din oamenii cei mai apreciați de Președinte, l-a demis pe Ministrul PSD Nica, dorind alocarea postului unui om apropiat Președintelui, probabil din PDL, încălcând pactul de guvernare, ca urmare PSD părăsind Guvernul.

Noua majoritate s-a organizat atunci în jurul unor oameni care, chiar dacă aparțineau PSD, au fost influențați de cu totul alte interese, organizând apoi și un nou partid Parlamentar, care să susțină cabinetul Boc, deci pe Traian Băsescu, UNPR.

ZF făcea de curând o succintă analiză a carierei principalilor lideri din UNPR, singurul partid Parlamentar fără nici un fel de legitimitate democratică, creat după un exercițiu electoral, aproape toți având de-a lungul carierei, într-un fel sau altul, o legătură cu zona militară, sau a serviciilor de informații, prin prisma diverselor școli urmate sau a demnităților ocupate.

Faptul că în urmă cu puțin timp, Președintele decide să numească un actual conducător al Serviciilor Secrete chiar în fruntea Executivului, fiind susținut la limită de o majoritate cu origini transpartidice, care nu are, din nou, nici o legătură cu votul democratic exprimat la ultimele Alegeri din 2008, nu reprezintă decât o altă piesă din puzzle.

Există voci, unele chiar cu experiență în Politica Democratică din România, care susțin că este putin probabil ca în poziții cheie din România să se strecoare oameni care să nu fie apropiați de diverse structuri de informații sau de structuri transpartidice politico-economice, și că astfel de persoane sunt preferate pentru a le fi încredințate demnități în Administrația de Stat, tocmai din cauza “educației” sau “experienței” lor profesionale din această sferă.

Eu cred că nu este nici o coincidență ca părinții, unchii sau promotorii unor lideri extrem de influenți în Politica românească sunt foști Generali de Armată sau Servicii Secrete.

Oare de ce sunt preferați astfel de oameni? Eu cred că pentru faptul că provin din medii cunoscute, controlate, verificate, că prin prisma originii lor au potențialul de a lua decizii ușor de anticipat, deci de calculat, pentru realizarea unor scopuri prestabilite la un moment anterior numirii lor în diferite funcții.

Să revenim la ipoteza că ar exista o legătură puternică între politicienii dintr-o țară slabă ca România și diverse mari companii puternice multinaționale. Există și aici câteva coincidențe care sprijină o astfel de viziune.

Aproximativ 80% din venitul familiei domnului Prim Ministru Mihail Răzvan Ungureanu este asigurat de una din cele mai influente companii în România, care realizează profituri uriașe tocmai pe baza unor decizii și acte emise de Statul Român, OMV România, și asta de ani buni, dovedind faptul că asemenea companii au grija să “investească” în oameni de perspectivă. Evident, totul este cât se poate de legal.

De asemenea, Statul Român se află în această perioadă, sub tutela FMI, un promotor clar al diverselor mari corporații, prin deciziile pe care le recomandă Statelor slabe care îi solicită sprijinul (de genul plății arieratelor cu precădere către companiile mari străine, și nu neaparat către micii antreprenori români care au reabilitat școli de exemplu, și care mulți au dat faliment deja, în așteptarea banilor de la Stat de ani buni), într-o campanie masivă de valorizare pe bursă a unor pachete la companii extrem de profitabile și de interes strategic, etapă care continuă politica păguboasă a înlocuirii monopolului de stat cu unul privat, imposibil de controlat, după cum arată și experiența OMV.

Mai mult, FMI, care are evident și grija sănătății băncilor străine din România, care, coincidența sau nu, provin cam din aceleași zone din care provin și companiile care controlează economia națională (Austria, Franța, Italia, Grecia), propune de ani buni BNR și Guvernului crearea unei Bănci “Proaste” (Bad Bank în original), care, pe banii contribuabililor români să își asume pierderile băncilor de mai sus, din creditele neperformante. Un fel de Bancorex a la FMI.

Astfel se creează premisele ca o serie de companii (care iau acum locul Statelor din istorie generatoare de Imperii) să dispună în mod evident de nivelul de trai și de calitatea vieții oamenilor obișnuiți prin nivelul compensațiilor salariale plătite, dar și prin nivelul serviciilor furnizate și taxate în regim de monopol. Ce a început cu Romtelecom, apoi cu petrolul (OMV), apa (Veolia), furnizarea de electricitate (Cez, Eon), continua acum cu furnizarea și extragerea de gaze, transportul de energie electrică, producerea de energie electrică, și, în curand, după o tentativă ratată, cu serviciile de sănătate.

Este hilar cum Președintele Traian Băsescu spune public că “s-a supărat pe OMV”pentru că nu procedează etic, după ce cu puțin timp în urmă îl numește ca Prim Ministru tocmai pe omul a cărui prosperitate este asigurată în mod evident de Compania OMV.

Românii trebuie în schimb să plătească în continuare taxe la un Stat care nu ii mai poate ajuta cu nimic, nu le mai poate oferi nimic, (așa cum încearcă și Traian Băsescu să ne explice cu fiecare ocazie, ca să ne obișnuim cu ideea), doar să asigure resursele rămânerii la Putere și propășirii unei tagme a “inițiaților”, unii cu adânci rădăcini în Servicii de Informații sau Miliatare, sau preferați pentru a le susține interesele politico-economice de diverse companii multinaționale.

Da, nu vă pot răspunde clar Cine conduce de fapt România, prin interpuși, dar pot să vă spun însă cine NU mai are NICI un cuvânt de spus în conducerea ei: NOI, Românii, cei care reprezentăm de fapt România, chiar dacă, așa cum bine observa domnul Cristian Hoștiuc, unii dintre noi am crezut și credem în continuare în pregătire, performanță, transparență, profesionalism și onestitate.

Suntem doar niște votanți…..