Cine esti tu?

Episodul 5. Stavru

Marga Ordeanu isi inchise pleoapele, hotarata sa lase deoparte toate grijile si incredintandu-se senina somnului. Iar somnul o invalui viclean si o purta pe nenumarate coclauri. Imagini vesele si triste se succedau, colorat si in zig-zag, cu repeziciune. Apoi filmul visului incepu sa se deruleze intr-un ritm din ce in ce mai lent si o aduse acolo unde voia, de fapt, sa o aduca de la bun inceput. O aduse in urma cu patru luni. Era 1 septembrie. Ziua cand ii murise mama.
E o noapte nesfarsita, isi spune Marga, privind in jur cu o uluire incremenita pe chip: catafalcul, cateva umbre fosnitoare, palpairea molatica a candelei, catafalcul, masuta joasa cu telefonul care acum tace, orologiul de pe perete, bibelourile din vitrina. Intai septembrie e noaptea ei nesfarsita, poate daca aprind lumina va crede ca-i dimineata si se va trezi, ce-ar fi sa incerc?
Marga se rasuceste in somn, vrand sa alunge visul. Insa visul e bine lipit de ea si continua, nestanjenit.
Tanti Anghelina vine langa Marga si ofteaza.
– S-a dus saracuta de soru-mea Ana, sopteste ea, facandu-si o cruce grabita. Macar acu’ nu o mai doare nimica. Tu du-te si te odihneste, mai bine, Margaretuto, ca trebuie sa ai grija de tine si de copil, ca ea tare mult si-a dorit un copil!
In somnul ei lung si agitat, Marga Ordeanu isi mangaie inconstient pantecele si nu mai simte nici o umflatura. Deschide ochii mari, infricosata, inabusindu-si cu greu icnetul de spaima. Vede intunericul noptii si se scoala buimaca din patul scartaitor cautand comutatorul din camera, sa aprinda lumina. Tubul de neon clipeste artagos si rece. Marga Ordeanu se uita la televizorul Sport pe care i l-a adus George.
Nu e program la ora asta, isi spune. Nu are rost sa ii dau drumul. Apoi isi aduce brusc aminte ca e noaptea de Revelion. Aprinde televizorul si vede o hora mare in alb si negru. Oameni veseli in costume populare joaca “Perinita”.
S-a terminat si programul de Revelion, ofteaza ea, stingand pe rand televizorul si lumina din camera. Am intrat in 1986. Mai stii cum o fi si anul asta!
Se vara in pat, sub patura, infrigurata brusc. Se strange toata de frig, aproape dardaind. Inchide ochii cu putere, sa adoarma cat mai repede, sa uite cat mai repede ca e in spital. Si somnul o invaluie din nou, perfid. Franturile de vise se reincheaga, prinzand iar consistenta si culoare, scotandu-si miezul din cochilia retrasa intr-un colt nestiut al mintii.
Mai are putin pana sa nasca, acum zilele i se par toate nespus de lungi si toate la fel si, de altfel, toti la fel in jurul ei, numai ea mai grea, din ce in ce mai grea, cu o viata inca neinceputa inauntrul ei, separand-o, de acolo, de restul vietilor din afara ei si chiar de viata ei de pana atunci. Zilele se tarasc precum melcii si Marga se taraste laolalta cu ele pe strazi, isi taraste trupul pe sub pomii de mult desfrunziti si posaci. Trupul cu burta imensa si cu capul care uneori mai gandeste, mai face conexiuni usoare.
Oare cand am sa ma reintregesc? isi plange Marga de mila.
Ocolea drumurile spre teatru. Se saturase si de vizitele la tanti Anghelina, iar vitrinele saracacioase, aproape goale, o deprimau. Nimic nu amintea de apropierea Sarbatorilor dar vechiul ei prieten, doctorul Mihai Badea, o batea la cap sa mearga mult pe jos.
– Nu vezi ce copil puturos ai? De-abia se misca, asa ca trebuie sa-l obligi la miscare. Hai, nu te lasa!
Nu se lasa. Se tara pe strazi, cu mintea golita, asteptand sa treaca timpul mai repede.
In ziua aceea, insa, fulgii speriati iviti din senin o trezisera pe Marga din plimbarea ei somnambulica, oprind-o in mijlocul strazii.
– Unde ma aflu? murmura, pierduta.
Apoi, deodata, recunoaste locul. Pasii o purtasera pe strada Icoanei, unde locuieste unchiul Stavru.
Nu il mai vazuse de cateva luni, de la inmormantarea mamei. Si atunci Stavru aparuse mai mult pe fuga, doar la cimitir.
Nici macar un telefon de politete nu mi-a dat de cand sunt insarcinata! L-am sunat tot eu, de fiecare data, l-am mai vizitat din cand in cand… Si ce mult tinea la mine inainte! Eram ruda lui preferata! E adevarat, insa, ca, de cand m-am casatorit…
Existase de la bun inceput o raceala deplina intre el si George, o incompatibilitate fara echivoc, desi, cel putin aparent, faceau amandoi parte din aceeasi lume a literatilor.
– Gresesti profund, Marga, ii spusese Stavru Ghiorghiadi, cu parere de rau in glas, atunci cand ea il vizitase intr-o ultima incercare de a-l convinge sa vina la logodna ei. Tu nu poti separa in minte scriitorul de om. Iar Ordeanu, ca om, nu are nimic de-a face cu scriitorul!
Marga incercase sa-l contrazica, sa-i explice ca tocmai asta era, numai ea descoperise legatura tainica dintre om si scriitor – tandretea secreta care reusise sa se strecoare in afara luciditatii lui amare, numai si numai pentru ea.
– Sa dea Dumnezeu sa fie asa, oftase Stavru. Sa fie vorba de o tandrete sincera si nu doar de dorinta egoista de a te obtine ca pe un trofeu.
Un fior rece o strabatuse pe Marga. Acelasi fior o cuprinsese si in ziua urmatoare, la sarbatorirea logodnei lor, insa, atunci cand bratul lui George ii cuprinsese ocrotitor talia, Marga isi indreptase umerii, amintindu-si de coafura noua, de rochia roz recent adusa de George din strainatate, de pantofii cu toc inalt si de machiajul savant – nu mai era o fetiscana oarecare in jeans si tricou. Bratul lui George o despartea definitiv de adolescenta.
– Oricum, adaugase Stavru, cu o incapatanare inexplicabila, care o iritase atunci pe Marga. N-am sa pot veni la logodna. Nici la nunta. Si nici nu-ti voi frecventa sotul. N-am sa pun niciodata piciorul in casa aia. Tu insa esti oricand binevenita in strada Icoanei…
Iar acum este in strada Icoanei. Impinge poarta intredeschisa si patrunde in curtea modesta, nepietruita, simtind cum i se afunda cizmele de cauciuc in pamantul jilav de la bruma din ultimele zile. O stare brusca de moleseala, descumpanire si neputinta se tolaneste confortabil in corpul ei, coplesind-o.
– Unchiule! striga fara vlaga, neizbutind de la inceput sa acopere acordurile calme ale lui Purcell, ce alina peretii scorojiti ai casei. Unchiule Stavru!
Un chip intrebator la fereastra. Parul carunt valvoi, zambetul deschis iluminand figura. Usa de la intrare deschizandu-se rapid si larg, bratele lui tragand-o bland din noroi, descaltand-o grijuliu in pragul casei si oferindu-i o pereche de papuci barbatesti, moi si caldurosi.
Cateva minute, Marga ramane intinsa pe patul ingust si tare din camaruta modesta si primitoare, cu ochii inchisi, lasand sa se scurga din ea toata sfarseala care o cuprinsese, abandonandu-se muzicii.
– Tu si muzica ta veche! sopteste. Ce mult mi-ati lipsit!
Deschide ochii, urmarind miscarile neauzite ale lui Stavru, care intrase in bucatarie, lasand usa deschisa, si pregatea un ceai pe soba. Aroma dulce-amara de plante nestiute intra in odaie, impletindu-se cu sunetele muzicii. Pe masa lunga din mijlocul camerei zac carti peste carti, caiete cu insemnari si stersaturi, creioane colorate si pixuri. Sub masa sunt trei cosuri de hartie, toate pline-ochi. Intr-un colt, cateva crengute de brad, de care anina cateva globuri. (…)
– Ceaiul e gata! anunta el cateva minute mai tarziu, reintrand in camera. E o reteta speciala, secreta, sa nu mi-o ceri, ca nu ti-o spun! O sa bei toata cana mai intai si de-abia dupa ce iti torn a doua oara o sa mai punem tara la cale, in regula?
Marga il asculta cuminte, vrajita ca pe vremea copilariei de ritualurile lui Stavru. Soarbe cu nesat ceaiul aburind, scotocind cu privirea toate ungherele camerei si constatand cu satisfactie neschimbarea.
Aici nu se va modifica niciodata nimic, se linisteste ea.
Nici Stavru nu s-a schimbat. A ramas tot subtiratic si agil. Si-a mai adaugat doar, din neglijenta, cateva riduri in jurul ochilor.
– Citesti cam mult! il cearta ea bland. Ai uitat ce probleme ai cu ochii?
– Daca ai citi cartile pe care le citesc eu, n-ai simti nici tu nici o durere, te asigur, ii zambeste el. Pe langa monografia la care lucrez de cateva luni bune, studiez si riturile vechilor triburi indiene din America. Mi-ar face placere sa-ti povestesc despre ele…
Genele Margai clipesc alene, ochii ei adanci si caprui se atintesc in ochii negri ai lui Stavru, readucand in ochii mintii amintiri fragmentate din copilaria ei, cand asculta fermecata povestile unchiului, in aceeasi casa, in aceeasi camera, stand intinsa in acelasi pat…
Urechile ei se ciulesc sa asculte, cuprinse de aceeasi vraja ca-n copilarie, povestea despre triburile de indieni si despre ciudatele lor totemuri.
Urechile Margai Ordeanu se ciulesc in somn ca sa prinda povestea unchiului Stavru. Dar visul se opreste acolo, cotind brusc si sarind peste cateva zile, pentru a se recompune in seara cand Marga revenise in strada Icoanei, la bratul medicului Mihai Badea.
– Asta-i strada! ii spune ea, zambitoare. Iti multumesc inca o data ca m-ai condus. De-aici ma descurc…
– Esti sigura? o intreaba el. Daca vrei, vin si eu cu tine la domnul Ghiorghiadi. Mi-ar face realmente placere sa-l revad.
– Cu alta ocazie, ii raspunde ea, impingandu-l usor sa plece. E tarziu si ai avut o zi grea, esti obosit, maine iar ai o zi grea… Du-te sa te odihnesti, mai bine! De mine sa nu-ti faci griji. Ti-am spus ca vreau sa raman peste noapte la unchiul Stavru. I-am promis acum cateva zile, de altfel, ca am sa petrec mai multa vreme cu el, mai ales ca suntem amandoi singuri de sarbatori… Ma indoiesc ca m-a crezut si vreau sa-i fac o surpriza acum… Hai, du-te! Mai am doar cativa pasi de facut…
Mihai Badea se inclina tacut in fata ei si se indeparteaza. Marga ii urmareste pentru o clipa silueta scunda si solida, in canadiana neagra si bocanci grei care lasa urme adanci in zapada. Apoi se indreapta anevoie spre casa lui Stavru si incearca sa deschida poarta.
Spre surprinderea ei, casa din strada Icoanei are poarta incuiata. Nici o raza de lumina si nici un sunet nu razbat dinauntru. Marga suna insistent la sonerie, fara folos insa. Simte brusc o durere uriasa napadind-o. O zvacnire scurta si amenintatoare dinauntrul ei inspre inafara…
Ochii Margai se deschid, mari si rotunzi, spulberand orice urma de vis, privind intens spre fereastra inghetata a rezervei.
S-a facut dimineata.