Cine esti tu?

Episodul 4. Ariadna

O stare de panica o potopeste pe Marga Ordeanu, aducandu-i lacrimi in ochii inchisi. Prin pleoape o vede pe Marga din studentie, intinsa vremelnic pe un pat de spital. Raul Holbanu se invarteste in apropierea patului, incurcat.
– E bine, Marga, s-a terminat, gata, am scapat… ai scapat de grija! Noroc cu Mihai Badea!
Marga intinde mana inspre el.
– Raul, fiarele alea metalice scarboase…, iscodindu-mi trupul pe dinauntru…
– Ssst, taci, iubito, nu te mai gandi la asta!
Marga deschide ochii. Nu se mai gandeste la asta. Si-l scoate pe Raul Holbanu din minte. Raul Holbanu a parasit-o.
Se gandeste, in schimb, la ultimele luni. Isi pipaie burta si nu-i mai simte greutatea, fizic, dar o resimte inca, foarte pregnant, in memorie. Isi aduce aminte cum isi pipaia intruna, speriata, pantecele in noaptea nesfarsita pe care a petrecut-o la capataiul mamei ei, in urma cu cateva luni. Era toamna. Isi aduce aminte, deodata, cu o strangere de inima, de fotografiile si actele pe care le rasfoise in urma cu cateva zile… De ingrozitoarea descoperire…
Deodata, usa este data de perete cu putere. O sora tanara, bruneta si chipesa, intreaba cu glas incolor:
– Cine-i doamna Ordeanu?
Marga se ridica in capul oaselor, speriata:
– Eu! S-a intamplat ceva cu copilul?
– A, nu, nici pomeneala! Va mutati de-aici, doar. Va rog sa va strangeti lucrurile!
Marga se ridica si isi aduna in graba putinele bagaje. Deodata tresare:
– Si halatul? Trebuie sa-l dau inapoi?
– Nu, nici pomeneala! raspunde sora, dand din maini a lehamite. De altfel, e cam jerpelit, adauga ea, dupa o examinare sumara din priviri. O sa spun sa v-aduca altul nou, coboara ea vocea, pe un ton complice.
– A revenit cumva doctorul Badea? intreaba Marga nedumerita, ducandu-si mana la frunte.
– A, nu, nu inca… E plecat la minister. Ii simtim cu totii lipsa, credeti-ma, adauga sora Anca, aranjandu-si instinctiv parul bogat si negru, strans intr-un coc lejer.
*

George Ordeanu parasi spitalul prost dispus. Il enervase zambetul afectat al brunetei care adusese cafeaua in biroul directorului, povestindu-i cu un elan prefacut despre sotia si fetita lui. Il enervase privirea cercetatoare a directorului Bungescu, care intrase dupa vreo douazeci de minute, scuzandu-se ca a fost retinut de o pacienta si studiind atent figurile celor doi, asteptandu-se, parca, sa citeasca pe ele o intelegere tacita si linistitoare pentru el. Il enervase, in general, tot spitalul, cu mirosurile lui imposibile, rezerva anosta unde zacea o Marga abandonata si palida, incercanata si foarte indepartata. Fetita dormea dusa si toate stradaniile de a o trezi se dovedisera a fi zadarnice. Nu se putuse bucura de privirea ei, nevazuta inca.
Cine-l pusese sa o trimita pe Anghelina la bai tocmai acum? Ar fi fost bine sa o aiba in preajma pe matusa Margai. Acum va trebui sa o aduca pe mama lui, sa fie o femeie in casa cand scoate fetele de la spital. Tot pe mama lui cade mereu greul, ca intotdeauna! Daca se gandea bine si fara nervi, totusi, asistenta aia de la spital nu era de lepadat. Directorul i-o trimisese, clar, ca pe o ofranda din partea lui, iar ea acceptase jocul fara vreo retinere. In cele cateva minute petrecute impreuna in cabinetul directorului, la o cafea naturala, ii spusese ce program avea la spital si-i daduse de inteles ca e libera dupa-amiaza.
George Ordeanu privi spre ceasul mare din parcul spitalului: avea timp berechet sa ajunga acasa, sa faca un dus, sa se schimbe si sa se intoarca la spital. O sa-i aduca Margai televizorul Sport cu ocazia asta, sa vada si ea programul de Revelion in rezerva, linistita. Pe urma, poate se incheaga ceva cu sora Anca, mai stii? Daca nu, oricum era invitat la Ionesti in noaptea aceea.

*
Anghelina isi misca satisfacuta degetele de la picioare pe sub masa. Isi misca si degetele de la maini, pe masa, multumita sa-si simta fiecare os si fiecare fibra a corpului invigorate de ultima baie cu namol, palpitand in asteptarea felului doi.
– Mor, soro, dupa ardei umpluti, spune ea cu glas rasunator si cu un zambet urias pe fata rumena indreptata spre vecina ei de camera, o taranca slabanoaga si cu pielea zbarcita, care se vaita mai tot timpul de dureri de sale. As manca si trei portii deodata si nu las nimicuta, nici urma de cojita. Odata, sa vezi numa’ ce mi s-o intamplat: n-am gustat ardeii inainte si era unu’ iute, da’ iute, soro, de-am zis ca-mi ia gura foc, mai ales ca ma infipsesem la ditamai bucata! Sa fi vazut, soro, cum mi-a tasnit lacramile si cum am simtit ca-mi ia foc narile! Da’ tot l-am infulecat, nu m-a rabdat sufletu’ sa-l las sa zaca acolo in farfurie, de unu’ singur. Eram la masa la soru-mea Ana, odihneasca-se in pace, ca au trecut deja patru luni de cand s-a prapadit, saraca, de cancer, si cat s-a mai chinuit, da’ io ii facusem ardeii cu o zi ‘nainte, ca ea, ca si fii-sa, nu avea habar de gatit! Ei, si cum iti ziceam, sedeam noi la masa, si nepoata-mea Margaretuta, care sta sa nasca zilele astea, daca n-o fi si nascut intre timp, saracuta, in timp ce io ma balacesc aicea, la bai, da’ ce sa-i fac daca taman acusilea, de sarbatori, mi-a gasit bilet Georgica, barbat-su, manca-l-ar matusica sa-l manance, si zice Margaretuta, nepoata-mea: “Da’ ce-ai patit, tanti Anghelina?”, ca asa-mi zice ea, tanti, nu matusa, “Da’ ce-ai patit, tanti Anghelina, ti-e rau cumva?”. Ei, cum era sa-i spun ca n-am gustat ardeii inainte? Ma faceam de bacanie. Am zis si io ca m-a trecut un junghi pa la inima, si nu m-am lasat pana n-am termenat ardeiu’. Si uite ca venira si ardeii nostri!
– Aoleo, ce ma dor salele! se vaita taranca, fara sa-i pese de mancare.
– Daca si mata, soro, muncesti zi-lumina, ce sa-ti fac io, dai cu sapa, dai la porci, dai la paseri, mai stiu io ce mai faci…
– Am multe guri de hranit…
– Pai cin’ te-a pus, soro? Ui’ la mine ce bine arat si mata esti mai tanara ca mine cu cativa ani buni! Ce sa-ti fac io daca nu te-ai ingrijit si de mata? Pa mine m-a tinut barbatu-meu Maricel in puf, o zi n-am muncit la servici, in viata mea, doar asa, daca mai faceam vreo trebsoara cuiva, pa ici, pa colo. Si soru-mea la fel. Casnica. Lasa barbatu’ sa munceasca, al’ceva tot nu stie sa faca!

*
Statea catarata cu sora-sa Ana pe claia de fan adunat in caruta. Boii mergeau incet, leganandu-si coarnele intr-un ritm stiut numai de ei. Stelele se bulucisera deasupra capetelor lor cu cozi lungi, impletite.
– Sa stii, Lino, ca io aicea nu raman nici sa ma tai! Nu mai poci sa-l vad toata ziua pe Gheorghita dupa ce mi-a facut pocinogu’! Daca nu era baba Safta cumsecade, ma afla tot satu’ si taica ma omora in bataie! Ana sughita si hohotea in bratele calde si vanjoase ale Anghelinei. Era cu trei ani mai mare decat ea, dar parca ar fi fost invers.
– Hai, soru-mio, ca nu-i sfarsitu’ lumii! Tare as veni si io cu tine, da’ nu poci acuma! Pana una-alta, ramane cum am zis: te duci numa’ tu la unchiu’ Dionisie, la oras, ca acu’, dupa razboi, e nevoie da lucratoare la tabacarie si tu esti vrednica da felu’ tau, numa’ vezi sa nu te spetesti! Dupa ce te-oi aseza si se mai potolesc ai nostri, viu si io la oras!
Ana isi stersese lacrimile, imbarbatata de cuvintele surorii ei mai mici si mai dezghetate.
– Da’ sa-mi fagaduiesti un lucru, soru-mio: ca nu te mai aprinzi dupa niciun barbat! Fii si tu cu picioarele pa pamant, roaga-l pa varu’ Stavru sau chiar pa unchiu’ Dionisie sa-ti gaseasca un muncitor bun si serios, unu’ sa priceapa incotro bate vantu’, pai cum al’fel! Si p-orma, lasa barbatu’ sa munceasca, al’ceva tot nu stie sa faca, si tu stai acasa si fa-te cucoana!

*
De cand aparuse George la spital, Marga Ordeanu se linistise. George aranja mereu in viata ei tot ce parea incurcat si fara iesire. (…) Marga incepea sa simta ca-si revine, treptat, la starea de euforie din facultate. Isi spunea ca toata lumea e buna cu ea, ca toti o iubesc. (…)
Sora Anca ramasese mult timp in rezerva cu ea, dupa pranz. In spatele tinutei mandre si distante se ascundea o fiinta cu un ascutit simt critic, care ii povestea acid tot felul de intamplari din spital si ii caracteriza pe colegii ei de lucru cu un asemenea spirit de observatie, de parca i-ar fi avut tot timpul sub o lupa nemiloasa. (…)
Marga de-abia astepta iesirea din spital, dornica de o viata sociala intensa si facandu-si proiecte peste proiecte. Si cea mai mare fericire, la care de-abia acum se putea gandi, era ca in curand avea sa inceapa repetitiile la ultima piesa a lui George, care cu siguranta avea sa dea lovitura.
George scrisese piesa intr-un elan de zile mari, iar eroina pe care i-o oferise Margai era cel mai frumos cadou pe care si l-ar fi putut dori ea. Un personaj multicolor, usor frivol, intr-o comedie spumoasa, cu incurcaturi de situatii si de identitati si impanata cu cateva aluzii stravezii, care vor face deliciul publicului, si care, dupa spusele lui George, aveau toate sansele sa treaca de cenzura, pentru ca erau totusi inofensive. Daca piesa avea sa aiba succesul scontat, cu siguranta avea sa urmeze inca un turneu afara, care ii fusese deja promis lui George. (…)
O sa fie bine! Adevarul e ca toate femeile insarcinate sunt extrem de vulnerabile din punct de vedere nervos, se linistise Marga. Parca ar merge tot timpul pe o sarma intinsa deasupra unui hau, ce oribil! Totul li se pare intunecat si searbad.
Iar ea suferise enorm dupa pierderea mamei sale, in urma cu patru luni, asta-i clar. (…) Dar mai cu seama suferise cumplit in ultimele zile cu gandul la ingrozitoarea revelatie pe care o traise rasfoind acele acte si fotografii… Poate de aceea se si declansase nasterea mai devreme…
Bine ca ii daruise lui George mostenitorul pe care si-l dorea, chit ca era fata, bine ca Ariadna era sanatoasa. George isi dorise ca, in cazul in care era fetita, copilul sa poarte numele mamei sale, Adriana, pe care o diviniza. Insa in dupa-amiaza aceea ajunsesera, conform dorintei Margai, la un compromis: sa schimbe ordinea literelor care alcatuiau numele si sa o cheme pe fetita Ariadna. Pentru Marga, acest nume avea o rezonanta aparte si o conotatie tainica, pe care nu i-o marturisise lui George…