Cine merge în stradă să-i întrebe pe oameni „Ce vreți?“

Declarațiile premierului Boc de ieri la prânz, mult-așteptate după patru zile de proteste în care nimeni din guvern nu a luat poziție, nu au adus nimic în plus față de situația de dinainte.

Parcă nici nu au existat, nici nu ai ce să citezi. “Vrem intensificarea dialogului.” Dacă vor ceva, ceea ce este sigur este că oamenii care protestează – 500, 5.000 sau câți or fi în piețele orașelor mari – vor atenție.

Vor să li se adreseze cineva direct și să îi întrebe: mai puteți? Situația este însă complicată pentru că în acest moment a devenit neclar ce ar trebui să ofere guvernul, președintele, puterea politică manifestanților.

Dacă proiectul de lege privind reforma sănătății nu ar fi fost scos deja din discuție, retragerea sa astăzi, după proteste, ar fi fost un răspuns la solicitări. Ar fi fost un punct de plecare pentru dialog. Așa însă, este vorba de o nemulțumire surdă căreia cu ce să îi răspunzi?

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că nemulțumirile oamenilor s-au acumulat în cei trei ani de recesiune, iar acum au găsit o supapă.

Problema este că tensiunea crește în continuare. Cum și când va fi punctul culminant? A fost duminică seară prin violențele pe care Bucureștiul nu le-a mai văzut de la mineriada din 1991 și țara de la mineriada din 1999 încoace?

Puțin probabil. Pe undeva este necesar un avans, un pas către oameni pe care puterea trebuie să îl facă. Nimeni de la putere nu l-a făcut până acum. Cine va merge în stradă să îi întrebe pe oameni: “Ce vreți?”.

În primăvara anului 2009, România a încheiat un acord cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană de 20 mld. euro. Pe atunci, analiștii și oficialii, printre care, de exemplu, și Mihai Tănăsescu, unul dintre oamenii care au sprijinit tot ceea ce a făcut guvernul în ultimii trei ani, erau convinși că România are nevoie de un nou model de creștere economică.

Suntem în ianuarie 2012, iar acest model lipsește. Nimeni nu mai vorbește de el, inclusiv Mihai Tănăsescu. A trecut 2009 – cu tăieri de salarii spre sfârșitul anului într-un stil absolut caraghios, cum numai la stat se poate întâmpla, adică concediu fără plată. Apoi 2010 cu un buget făcut aiurea de fostul ministru de finanțe Sebastian Vlădescu, exagerat de optimist, pe creștere economică, care a dus la lovitura dură din mai – tăiere cu 25% a salariilor și TVA la 24%.

Nici acum nu sunt explicații de ce nu a început restructurarea în 2009 și de ce nu și-au pus problema că în 2010 nu vor avea creștere de venituri cu 10% cum prevedea bugetul și că puteau de la început să prevadă un minus de 10% la salarii pe tot anul, ceea ce nu ar fi avut un impact atât de dur.

Tăiatul cu ghilotina de atunci, peste noapte, acum se vede. Și nu numai în nemulțumirea populației, ci și în întârzierea relansării economiei. Măsurile șoc se resorb foarte greu, pentru că investitorii, consumatorii, dar și societatea în general au nevoie de încredere.

După trei ani, oficialii României au intrat într-o semiletargie. Acoperiți de date macro mai bune în 2011, nu au făcut niciun efort pentru a imagina soluții de relansare economică, ceva care să ne rupă de contextul internațional și să ofere o speranță.

O reducere drastică a taxării pentru firmele mici cu afaceri de până la 20.000 de euro pe an, un sprijin pentru românii ale căror rate la credite au ajuns la trei sferturi din venituri, o reducere a TVA la alimentele de bază – ceva trebuia imaginat pentru a arăta că totuși oamenii contează. Pentru că nu poți guverna dacă nu arăți că îți pasă.

Este important să te încadrezi în parametrii macro, dar este important și ca oamenii să simtă că au un viitor, că dacă nu azi, atunci mâine ar avea o șansă dacă sunt activi, dacă muncesc de dimineață până seara.

Din acest punct de vedere, Ungaria, ai cărei cetățeni sunt la fel de împovărați cu rate la credite, a arătat că măcar îi pasă de această situație și a căutat o soluție, chiar dacă are parte de protestele băncilor.

Exemplul de acolo arată că, până la urmă, oamenii și liderii lor trebuie să găsească o cale să meargă mai departe, chiar cu dezavantajele de a fi taxați, de a fi considerați ca nefiind în “linie” cu manualele. Dar după 2008 businessul a ieșit din manuale, trebuie să îi fie scrise capitole noi.

România merge pe sârmă acum. Abia, abia a reușit să mențină cheltuielile sub control – prin cine știe ce jonglerii ale secretarului de stat de la buget Gheorghe Gherghina, pentru că altfel restructurarea reală a sistemului birocratic nu a avut loc – și iată că trebuie să rezolve nemulțumirile oamenilor ieșiți în stradă.

Toți finanțatorii se vor gândi – cum se poate ieși din această situație decât prin majorarea cheltuielilor bugetare, deci prin majorarea deficitului? Acesta este un pericol.

Numai de conflicte în stradă nu avea nevoie țara la acest început de an atât de dificil, în care situația din zona euro va îngreuna accesul la finanțare externă atât a companiilor locale, a băncilor, cât și a statului.

Când consumul abia-abia își reluase creșterea, probabil că va îngheța la loc. Oamenii se vor gândi de două ori înainte să treacă la achiziția unei mașini, a unui bun de folosință îndelungată. Astfel de imagini le vor eroda încrederea.

Nu se poate aștepta ca uzura manifestațiilor să îi dea înapoi pe oameni până la urmă. Nemulțumirile vor crește până când ceva se va întâmpla. Ceea ce ridică tensiunea în acest moment este că nimeni nu știe ce. Cum se va termina povestea. Multe posibilități sunt deschise și, din păcate, nu cu consecințe foarte bune pentru business.