CINEFLASH / Bufoniada lui Tarantino

Printre multele carti care m-au rasfatat din frageda copilarie, una ce reconstituia partide de sah antologice, structurandu-le in chip de povesti frematatoare in care regele si regina, nebunul si turele, caii si pionii prindeau viata pe un camp de lupta imaginar si foarte plastic descris, mi-a venit cu prisosinta in minte dupa ce am urmarit cu sufletul la gura cea mai recenta isprava a lui Tarantino. Multi au spus deja ca regizorul teribil al Hollywood-ului s-a rafinat, ca “Inglourious Basterds” este opera lui de maturitate, ca acum stapaneste total instrumentele cinematografului, ca are la indemana inclusiv stilistica europeana, lucruri de total bun simt si absolut adevarate. Insa ceea ce copleseste in cazul lui, ca intotdeauna, este simtul ludic ce nu-l paraseste nicicand. La fel ca in toate filmele sale precedente, Tarantino are o placere nebuna sa rastoarne conventiile, sa pastreze intacte piesele de pe tabla de sah, dar sa dinamiteze din temelii regulile jocului. De data aceasta, cu o miscare gratioasa si foarte hotarata, el spulbera puzzle-ul memoriei (cinematografice) colective postbelice, constituit din saptezeci de ani de filme de razboi care respecta istoria, transpunand-o pe ecran in nenumarate stiluri si registre. Extrem de arbitrar (pana la urma), el isi alege drept tabere beligerante evreii si nazistii. Dar orice legatura cu istoria se opreste aici, iar cea care prinde viata ca argintul viu, trepidand de imaginatia nelimitata a lui Tarantino, este istoria filmului. Pentru ca regizorul inventeaza personaje care sintetizeaza copios datele tuturor eroilor de gen din filmele de razboi mai sus pomenite (respectiv nazistii si adversarii lor), insa incarca voit figura lui Aldo Raine si Hans Landa – si chiar cateva personaje secundare – cu atatea date si nuante incat le plaseaza direct in galeria figurilor caricaturale, nicidecum verosimile. E drept, niste caricaturi cu o forta de sugestie formidabila, facand deliciul unui film plin de rasturnari narative, personaje surpriza, actori perfect alesi, scene savuroase, imagine teribila si, ca de obicei, o coloana sonora de neuitat, suprapusa iconoclast momentelor de mare tensiune si acompaniind cu umor si extraordinara fantezie tot parcursul filmului. Pana la urma, fie ca se joaca cinematografic de-a hotii si vardistii, de-a gainarii si mafiotii, de-a evreii si nazistii, de-a mireasa si brigada asasina, de-a cowboy-ii si indienii, Tarantino cultiva, inainte de tot si de toate, placerea de a sfida regulile naratiunii, de a zdrobi cliseele reciclandu-le nemilos, de a instaura legea tuturor indraznelilor vizuale. Pe de alta parte, el se supune neconditionat (in acest “Inglourious Basterds” mai mult decat oriunde – si acesta este, probabil, principalul indiciu al rafinarii lui) regulilor crearii suspansului, umorului negru, scenelor antologice si replicilor imprevizibile. Iar savoarea suprema sta in personajul colonelului Hans Landa, formidabil construit de Tarantino si inubliabil interpretat de Christoph Waltz. Varianta ludica a generalului Tanz, interpretat de Peter O’Toole in “Noaptea generalilor”, personajul sau denota fervoarea fata de detaliu a unui regizor si a unui actor impatimiti de profesia lor dupa toate rigorile clasice. In plus, asa cum face intotdeauna, Tarantino stie sa-si plaseze actorii in ipostaze in care probabil nici ei insisi nu s-ar fi imaginat, necum publicul. Asemenea unui Fellini, Gilliam, Lynch sau Almodóvar el le ofera actorilor sansa initierii in ceva nemaivazut, iar acestia se supun cu bucurie nedisimulata transformarii. Rezultatul e perplexant si de neratat (printre lucrurile perfecte din film se afla si minunatul Michael Fassbender ori Mélanie Laurent, a carei feminitate fals ingenua aminteste de Nastassja Kinski in tinerete – optiunea initiala a lui Tarantino pentru Kinski in rolul lui Bridget Von Hammersmark devine chiar interesanta in acest context, daca ne gandim la posibila alaturare a celor doua actrite pe ecran). “Inglourious Basterds” vibreaza si cucereste, constituindu-se intr-un spectacol pe muchie intre film si teatru – iar succesiunea actelor sale nu e lasata deloc la voia intamplarii -, intre carnavalesc si poezie, intre aventura, western, film de razboi, intre pulp si high, intre rizibilul si tragicul vietii insesi. A, si ar mai fi ceva, ceva ce ne face sa iubim definitiv si decisiv acest basm al lui Tarantino care incepe (cum altfel?) cu “A fost odata, in Franta ocupata”: este un omagiu neintrerupt la adresa celei de-a saptea arte (dar nu numai), care ne aminteste, superb si arbitrar, de Fassbinder si Vonnegut, de Ioana d’Arc (in scena razbunarii Shoshannei) si westernurile spaghetti, de “Acel blestemat tren blindat”, “Eroii lui Kelly” si “Duzina de ticalosi”, de “Sin City”, de Yvette Mimieux, dar si de Pabst si de Leni Riefenstahl, de King Kong, Mata Hari si Regina Christina, de frumusetea eterna a cinematografului si de conditia perisabila a rolelor de film, livrate dintr-o suflare de un om etern indragostit de cinema care se numeste Tarantino.

“Ticalosi fara glorie” / “Inglourious Basterds”. Productie SUA, 2009. Regia: Quentin Tarantino. Cu: Brad Pitt, Mélanie Laurent, Christoph Waltz, Daniel Brühl, Diane Kruger, Michael Fassbender, Til Schweiger, Eli Roth, Sylvester Groth, Martin Wuttke, August Diehl, Mike Myers, Rod Taylor. Premiera: 4 septembrie. Distribuit de RoImage 2000.

ANDREEA-LAURA CHIRIAC (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la “Tineretul Liber”, “Cotidianul” si “Ziarul de Duminica”, specializandu-se in critica de film, semnand si in publicatii de specialitate precum “Pro Cinema”, “Re:publik”, “Apropo”, “ProTV Magazin”, “The One”, “Playboy”. A facut parte din staff-ul TIFF – editiile din 2007 si 2008 – ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio Romania Cultural.