Cio Cio San-ii

Julio Cortasar demonstra intr-una din minunatele sale istorioare de numai o pagina ca prostii termina mai usor ceea ce desteptii abia izbutesc sa inceapa cu un efort istovitor. Ca, de pilda, urcarea unei scari e o treaba atat de complicata, incat desteptul care tine sa constientizeze muncile celei mai obscure fibre nu e capabil sa realizeze coordonarea minutioasa a celor o suta si mai bine de muschi antrenati de indoirea unui genunchi. In vreme ce desteptul se consuma de neputintele infinite ale cugetarii, tontul suie scara cantand!

Un proverb spune ca amanuntirea, la sentimente, e mama esecului. La un congres de oncologie, profesorul care a deschis lucrarile a reusit sa marunteasca chiar si proverbul, zicand: Nimic nou de la ultima noastra intalnire, dar totul mult mai amanuntit. Minuscula camera video a turistului a devenit scula prin care omul de azi amana, intr-un chip clinic, desfatarile clipei.

Pentru ce intra cetateanul in muzeu, daca nu sa se bucure de imediata infatisare a unor tablouri, sculpturi si ambiente pe care, pana atunci, nu le cunoscuse decat mediat, din albume?

Ei bine, japonezii, cu obiceiul lor de a face totul mai judicios ca restul lumii, au reusit sa strice pana si cea mai veche si mai placuta indeletnicire a spiritului: contemplatia.

Cum se stie, japonezii produc cel mai mare numar de camere video pe cap de locuitor. Cu aceste cele mai multe camere video pe cap de japonez, grupurile de asiatici care bantuie tot timpul anului Europa dar si planeta – in loc sa priveasca, sa se imbete cu momentul, sa pipaie si sa urle Este!, filmeaza.

Trecand timpul, doar muzeografii mai ajung uneori la efectul original al operelor de arta din vechime. Intre Mona Lisa si privitor, secolele, dar si traditia au inmultit tot felul de filtre. Turistul o admira pe enigmatica Mona prin cateva straturi de verniuri verzui, prin sticla incasabila cu care e protejata lucrarea, de la departarea impusa de paznici si de cordonul de protectie, printre zeci de capete nadusite de gura-casca.

ai, in plus, cu superstitiile de toate naturile, pe care i le incubeaza in creier publicatiile de agrement. Practic, asa cum desteptul nu poate sa urce o scara, nici cultivatul nu are cum sa ajunga sa vada capodopera lui Da Vinci. Desi a batut mii de kilometri ca sa ajunga cat mai aproape de ea. Cat mai aproape, dar niciodata suficient de aproape!

ai, ca si cum toate astea nu erau destule, japonezii carora italienii le zic cio cio sani misuna cu camerele lor video prin orase si muzee si le cunosc amanuntit conform ghidului si numai aseptic din spatele unor seturi de lentile.

Acasa, la mii de kilometri de opera de arta ce trebuia pipaita cu privirea si mirosita cu epiderma, cio cio san-ul se uita, in fine, la caseta video, ca sa vada ce n-a avut ragazul sa priveasca: conserva unei realitati. ai daca ar fi numai camerele video, dar sunt si aparatele foto. La Ravenna, intr-un Baptiserium, o familie de nemti tata, mama si doi fii fotografiau in draci tot ce le iesea in cale. Cum isi indrepta tatal obiectivul catre un perete, cum toata familia se bulucea sa fotografieze ce tocmai fotografia capul familiei. Asudau cu o indarjire de japonezi, desi erau nemti ca toti nemtii.

Cand productia de aparate video va intrece, pe cap de locuitor, productia de tone/fonta si m.p./tesaturi, vom sti ca am devenit orbi si ca va trebui sa ne ia cineva de mana ca sa ne ajute sa urcam macar prima treapta a scarii.

Acest material apare in suplimentul cultural al Ziarului financiar, Ziarul de duminica