Ciocolata cu dragoste

Sau “ce poate face marketingul dintr-un film”. In acest caz, publicitatea – fatisa sau de tipul “telefonului fara fir” – si impingerea in fata cu tehnici profesionale au reusit sa aduca nu mai putin de cinci nominalizari la Premiile Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film al anului 2000.

Slava Domnului, n-a luat nici unul dintre ele – poate si din cauza ca nominalizarile cat de cat meritate, cele pentru interpretare, apartineau unor actrite care mai aveau fiecare cate o statueta in buzunar (Juliette Binoche si Judi Dench).

Culmea ni se pare ca una dintre aceste mentiuni a fost rezervata nici mai mult nici mai putin decat scenariului (apartinand lui Robert Nelson Jacobs si adaptat dupa romanul Joannei Harris), o poveste corecta din punct de vedere tehnic, dar atat de conventionala, previzibila si ras-intoarsa pe toate fetele in cei o suta de ani de cand se fac filme, incat singurul lucru pe care-l mai poti spera de la ea este sa se abata cumva de la schema prestabilita – ceea ce, bineinteles, nu se intampla.

Arhicunoscuta istorie a personajului excentric ce vine sa tulbure rutina unui orasel provincial si bigot ar fi putut macar sa aiba un final tragic sau un mai accentuat filon de mister si exotism.

Dar nu. Mama nemaritata apare intr-un sat frantuzesc, la sfarsitul anilor ’50, si deschide o “chocolaterie” in primele zile ale Postului Pastelui.

Bineinteles, pana la finalul acestui interval de sase saptamani toate problemele locale vor fi fost mai intai acutizate iar apoi rezolvate intr-un fel sau altul ca urmare a prezentei sale, si ea insasi va fi cunoscut o profunda transformare interioara.

Principalul personaj negativ – contele de Reynaud, primarul si conducatorul local recunoscut – e aproape caricatural, si mai trebuie, saracul, sa si infulece la final pumni intregi de ciocolata, in timp ce varsa lacrimi de cainta si neputinta (dupa cliseul “mananc si plang”, una dintre cele mai uzate situatii cinematografice dupa traditionalele “isi da cu apa pe fata si isi priveste chipul in oglinda” sau “isi aprinde nervos o tigara”).

De fapt toate personajele sunt schematice, ba mai rau, unele intentioneaza sa fie chiar amuzante.

Conflictele care se presupune ca ar trebui sa ne cointereseze in soarta eroilor sunt artificiale, nu produc nici un efect dramatic real si e atat de clar ca se vor termina cu happy-end, incat e greu sa creeze vreo tensiune.

Singurul lucru pe deplin reusit este crearea atmosferei – invaluita intr-o ceata de basm, gen “La vita e bella”, sustinuta si de cele doua-trei secvente foarte reusite de flash-back onirico fantastic – datorate directorului de imagine Roger Pratt si scenografului David Gropman.

ai, bineinteles, actorii – toti unul si unul, care se straduiesc si ei saracii sa faca ce pot cu materialul clientului (stiu ca am mai folosit aceasta expresie in nenumarate cronici, dar realitatea ma obliga sa o repet iar si iar).

Se pare ca e adevarat ceea ce bombane cineastii de peste Ocean: producatorii care manuiesc un buget cat de cat substantial se tem atat de mult de esec, incat prefera sa joace mereu si mereu aceeasi carte plicticoasa, in loc sa lase loc unui experiment cat de mic la nivelul scenariului.

Prin urmare, singurul gen de scriitura care poate fi vandut unui studio hollywoodian este cel facut dupa canoane, scheme si tipicuri, cu intorsaturi de situatie unde, cand si cum se asteapta toata lumea si cu finaluri trase parca la gestettner.

Iar pe Juliette Binoche pregatiti-va s-o mai vedeti multi ani de-acum incolo pe generice, fiindca se pare ca i-a cazut cu tronc puternicului presedinte al companiei Miramax (ceea ce explica puternica ei promovare americana de la “Pacientul englez” incoace), domnul Weinstein punandu-si in minte ca trebuie musai sa-i faca rost de un Oscar pentru rol principal si s-o transforme intr-o noua Catherine Deneuve.

Chocolat. SUA, 2000. Regia: Lasse Hallstrom. Cu: Juliette Binoche, Judi Dench, Lena Olin, Alfred Molina, Carrie-Anne Moss.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar