Cioran avea o finete naturala

Paris, 1966… Tanarul conferentiar universitar Camil Muresanu beneficiaza de o bursa de studii in Franta, pentru a se informa asupra continutului si metodelor de predare a istoriei universale moderne la Universitatea din Paris, ca si pentru a finaliza documentarea la lucrarea sa “Istoria imperiului britanic”. Aici are sansa de a-l cunoaste pe Emil Cioran si de a petrece clipe unice in compania marelui filosof. (Radu Constantinescu) 

O dupa-amiaza tarzie de martie in sala de lectura a profesorilor din biblioteca Sorbonei… Asteptam publicatiile solicitate, privind la zidurile cenusii dintr-o curte interioara. La masa din fata mea s-a asezat un domn slabut, cu obrazul palid, usor crispat; parul cam in dezordine, semicarunt; purta ochelari mari, cu rama groasa, neagra. A inceput a scrijeli nervos o fisa de cerere; intrerupandu-se, a dat-o la o parte cu palma, s-a ridicat pentru a merge tocmai in celalalt capat al coridorului-sala si a cautat ceva intr-una dintre vitrinele cu lucrari recente.

Mi-am aruncat ochii, distrat, pe fisa parasita. Nu cred ca vreodata in viata mi-am parut a fi ispita unei iluzii, ca in clipa in care am descifrat numele “E. Cioran”. Dupa unul-doua minute, nu mai aveam nici o indoiala. Am recunoscut pana si ductul semnaturii. M-am hotarat, sfidandu-mi temperamentul, sa fiu mai intreprid decat fusese Anatol France care, la 17 ani, vazandu-l pe Alfred de Vigny iesind dintr-un cabinet de lectura de pe Rue de l’Arcade, ramasese pironit de emotie si se resemnase sa priveasca volumul rasfoit de poet, descoperind acolo o hartiuta cu un nume mitologic scris de mana acestuia.

Am mers la Cioran si m-am prezentat, la inceput in franceza, grabindu-ma sa-i relatez cateva date familiale: el colaborase la revista “Pagini literare”, condusa de tatal meu, care-i luase si apararea impotriva unor critici destul de dese si nu lipsite de rautate din anii urmatori debutului sau. Am ramas surprins sa constat ca filosoful isi aducea bine aminte de cine si de ce publicatie ii vorbeam, fapt care mi-a parut a-i risipi imediat rezerva la care ma asteptam cunoscand cate ceva despre firea sa dificila si constient de maniera intempestiva a demersului meu.

Mi-a spus: “Ai putin timp? Hai sa iesim ca sa putem sta de vorba”. Am coborat impreuna, indreptandu-ne catre apropiatul parc Luxemburg, pe aleile caruia ne-am plimbat poate vreo jumatate de ora. M-a intrebat ce fac la Paris si a incercat sa-si aduca aminte de cat mai multe figuri ale generatiei contemporane cu el, din miscarea literar-filosofica a anilor ’30. E posibil ca initierea pe care am dovedit-o in materie sa-i fi alungat restul de indoieli privitoare la identitatea si intentiile mele. La despartire, in piata Odeon, am constatat ca eram vecini: locuia pe strada cu acelasi nume, ce se desprindea din piata, in directia bulevardului Saint-Germain, iar eu – pe o straduta paralela. Am facut schimb de numere de telefon si mi-a promis ca o sa ma sune, spre a ma invita la el in vreo dupa-amiaza.

Cunoscuti de acum, ne-am mai intalnit mereu prin oras, drumurile noastre pornind cam din aceleasi locuri si avand adesea aceleasi rosturi: bibliotecile. Atat cat l-am vazut, nu mi-a parut genul de cititor care sa se ingroape intr-o sala de lectura de dimineata pana seara. Lucra desigur mai mult acasa (celebrele sale nopti de insomnie…), iar la biblioteci as fi zis ca venea cand il interesa sa-si precizeze o problema anume. Citea grabit, uneori sarind pagini. Nu l-am observat luand note amanuntite; parea ca doar din cand in cand isi inseamna niste idei.

A venit deodata si telefonul la care nu indrazneam sa mai sper, prin care ma invita la el in dupa-amiaza urmatoare… Apartamentul lui Cioran era la etajul VII. Mi-a deschis prietenos, facand pe gazda intr-un chip usor timid, stanjenit parca. Mi-amintesc bine camera principala din foarte modesta locuinta. Nu departe de geam, o masuta la care ne-am asezat fata in fata. In spatele sau, o mica biblioteca si un bufet, din care a scos cate ceva, ca sa ma serveasca. In stanga, un pat simplu, cu o cuvertura multumitor de ingrijit asternuta.

Cioran vorbea perfect romana, doar cu unele ezitari in alegerea catorva cuvinte sau in formularea de fraze mai intortocheate. Potrivit firii sale, era retinut in conversatie. Si eu incercam o stare stupida de alerta, fiindca trebuia, raspunzandu-i la intrebari, sa-mi denunt adesea identitatea de istoric si il cunosteam bine ca dusman declarat al istoriei. Bineinteles ca nelinistea mea era nemotivata. Fara sa fie ceea ce se cheama un “om de lume”, Cioran avea o finete naturala, cu care stia sa treaca elegant peste subiectele indezirabile, mai ales peste cele care i-ar fi privit persoana si opera.

Cand, in cursul dialogului, am ajuns iarasi aproape de filosofie, s-a interesat o data mai mult de filosofii vechi si noi din tara. Am remarcat ca fusese afectat de criticile semnate impotriva sa de D.D. Rosca si de Lucian Blaga, urmare a paginii dure la adresa poporului roman din “La tentation d’exister”. In loc de orice alta reflectie cu privire la cei doi – oricum bine cunoscuti de el ganditori -, a spus doar: “Si asta m-a atacat!”.

Era stupefiat si indurerat de conformismul scriiturii filosofice de pe la noi. Interogandu-ma, mi-a parut ca doreste o informatie in plus spre a-si clarifica dilema daca putea sa fie vorba de o acomodare voluntara la aceasta non- si anti-filosofie, sau de strivirea totala a gandului sub dispozitii si presiuni. Cu toate ca stia mai tot ce se petrecea in tara (isi procura ziare si reviste, primea vizite de vechi cunoscuti), ii era greu sa inteleaga cum un asemenea total dirijism intelectual era in stare sa functioneze atat de fara de fisuri. Tocmai incheiase o fraza de uimire in fata fenomenului. Am spus de “uimire”, nu de “oroare”, fiindca Cioran, cel atat de vehement in scris, folosea in conversatie un limbaj masurat, neutru. Atunci m-am gasit sa-i spun ca va veni o zi in care cartile sale vor fi traduse in Romania si el va fi invitat sa vorbeasca publicului romanesc. A avut in acea clipa singura reactie seaca din toata seara – “Nu cred!” – si a schimbat vorba, nepermitandu-mi o revenire asupra ideii care, probabil, i se paruse fie o enormitate, fie o incercare deplasata de a-l flata.

Spre sfarsitul vizitei, m-a intrebat ce probleme studiam la Paris. Dupa ce i le-am prezentat, m-a condus intr-o alta camera, mai mica decat prima, unde mi-a fost dat sa vad un spectacol cum rar am pomenit. Pe un perete intreg, incepand aproape de la usa si inaltandu-se pana in tavan, era un maldar urias de carti azvarlite unele peste altele. Sprijinindu-se in maini, Cioran s-a urcat pe acest colnic accidentat, de pe care cartile au inceput a se rostogoli ca pietrisul la munte, cand iei in piept un grohotis. Cum a nimerit in valmasagul acela niste lucrari care a presupus ca ma vor interesa, mi-a fost un mister. Dar a reusit si nici n-a durat mult. Mi le-a daruit cu un gest simplu, evitandu-mi formulele de protest si de multumire. Le am, fireste, si acum. Doua dintre ele mi s-au dovedit de imediat folos: o cercetare asupra operei politice a lui David Hume, subintitulata “Prophet of the Counter-revolution” si doua volume din scrisorile lui Horace Walpole, fresca spirituala foarte “XVIII-eme siecle” a vietii elitelor engleze intre 1736 si 1795.

La cea din urma intalnire, o zi-doua inaintea plecarii mele, m-a petrecut pana in curtea blocului, unde ne-am luat ramas bun. A fost o scena destul de nereusita, mult mai conventionala decat ar fi fost normal sa fie dupa aceste relatii prelungite, care-si descoperisera antecedente si motivatii pana departe in tineretea lui. N-am stiut nici unul gasi cuvintele…

Imprejurarile nu mi-au permis sa mai pasesc de atunci la Paris, asa ca nu l-am revazut decat la televizor, dupa revolutie. Cu toata varsta care il marca, dar fara a-l fi schimbat fizic foarte mult fata de cum il pastram in memorie, am recunoscut aceeasi arta a reticentei controlate in cadrul dialogului, poate mimand putina naivitate, salvatoare impotriva insistentelor interlocutorilor…