Cioran in acid erotic (I)

Acum cinci, sase ani, cand a izbucnit micul scandal berlinez cu iubirea navalnica a septuagenarului Cioran pentru o ilustra dar impetuoasa necunoscuta nemtoaica, totul dat la iveala in mod las, epistolar si postmortem, nu am impartasit deloc indignarea celor care au considerat gestul exhibitionist al recipiendarei ca o infamie.

In fond, ce poate fi mai in firea lumii artistice, a barbatilor exceptionali si in natura biografiilor hiperpersonalizate, decat socul erotic, saltul etic la antipozi, cultivarea deliberata sau inconstienta a polaritatilor, mania excentricului, a surprizei, a extravagantei, de nu direct travestirile, deviantele, patimile ucigatoare, sadomazochismul degradant dar cu virtuti de meraviglia?!?

Se dezvaluia cu violenta si cu ceva arome de bucatarie de mahala ca bietul, minunatul Cioran, cel care declara cu mandrie ca palatele studentiei sale au fost Biblioteca si Bordelul, cel care admira frenetic nebunia, alcoolul si mai ales fabulosul falus al lui Mircea Zapratan, acel Cioran care i-o subtiliza fara voia lui pe Sorana Topa lui Mircea Eliade, spre a o vindeca de egoismul, inconstanta si micile terori sentimentale ale autorului Huliganilor, acel Cioran care si-a inventariat cu anxietate toata viata incarcaturile negative din zestrea genetica (depresii, melancolie, nevroze, alcoolism, sinucigasi etc.) – era aproape fatal ca tocmai el sa treaca atat de brusc, umilitor si devastator prin focurile patimii senescent-senzuale.

In 1981, Cioran avea saptezeci de ani, din care aproape jumatate si-i petrecuse ca un semi-sot cumsecade, alaturi de “ma compagne, Simone Boué”, cea care i-a ordonat existenta de student etern si care i-a facilitat accesul la marea poezie saxona, sustinandu-l cu calm, forta si generozitate in toate relatiile labirintice cu compatriotii damboviteni s.a.m.d. Ei bine, in 1981, pasiunea oarba da o data mai mult navala peste Cioran si-l vedem explodand epistolar asa: “Duminica Pastelui.

Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvarcolesc in pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru intr-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (…) Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata cand v-am vorbit de o inclinatie perversa pe care mi-o starneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvantul potrivit; am vrut sa spun arzatoare”.

Sau: “Dieppe, 6 oct. 1981. Ieri noapte, cand ma plangeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ati spus ceva curios: Altfel v-ati fi plictisit. Si e adevarat. In fapt, m-ati vindecat (deocamdata?) de plictiseala! Vremea care a trecut de la aparitia

Dumneavoastra a fost atat de plina, de substantiala, de neprevazuta si atat de impregnata de Dumneavoastra, ca va sunt recunoscator pentru toate bucuriile si loviturile legate de numele Dumneavoastra. Ma aflu, stiti doar, intr-o anxiété continua cu privire la nestatornicia Dumneavoastra, dar nu ma pot consacra linistii. Pur si simplu nu sunt in stare sa trag concluziile susceptibilitatii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastra decat binecuvantarea de unul singur. Sunteti blestemul meu indispensabil”.

Limpede si ravasitor. Ce altceva sa spui daca nu, precum Belu Silber candva, cum ca “era cazut la partid”, de vreme ce, dupa ani si ani de puscarie facuta pentru Partid, el isi cerea cu infocare inapoi carnetul de membru si calitatea de ilegalist?!? Friedgard Thoma nu este altceva pentru septuagenarul Cioran decat un substitut, peste ani, al Capitanului Zelea Codreanu. Fetisizarea fustei in locul diagonalei ca semn al supunerii, severitatii si convingerii oarbe. Un debuseu pentru pulsiunile nietzscheano-kiriloviene, pentru elanurile luciferice ale studentului berlinez din anii ”36-37, coplesit de Deutsche Ordnung si fascinat, ca mai toata lumea buna europeana, de bicefalitatea rosu-verde a totalitarismului, acel Cioran care-i scria lui N. Tatu ca numai oleaca de dictatura l-ar mai putea “incalzi”. Foamea nihilistului de obiecte fetisizante, de focalizari fanatizate ale vointei de putere.

Paris, 17 iulie 1981, ora 11 dimineata: “Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede in nimic, cea mai mare fericire si nefericire intalnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani in sir cu sarcasm despre asemenea… lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit intr-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia”. Iar curand apoi: “Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens – fara Dumneavoastra”.

*) Friedgard Thoma, Pentru nimic in lume. O iubire a lui Cioran, trad. Nora Iuga, EST Editeur, 2005, 151 pag.