Citesti, razi si oftezi (II)

Gasca lui Faianta*, compusa din Grasu, Gelu, Slavila, Salatra, Pappucino, Abrasa, tiganul Ciuhapu si evreul Manase (suntem corecti politic, nu-i asa?) este o Romanie in mic si, in fond, o lume in mic. Reveriile baietilor, fantasmele, cosmarele si betiile lor, sastiseala, pulsiunile sexuale sau pasiunea volanului, iubirea disperata si familiile dezbinate, jocul hazardului si al ratarii, sentimentul inutilitatii sociale si continua initiere in esec, totul coincide in visul tuturor de a parasi Romania.

Dar si in legatura – salbatic exprimata – cu blestemul neantului valah. Discutiile lor despre existenta si motivatiile antisemitismului in istoria Romaniei, despre damnarea perpetua a colectivitatii dambovitene, despre acest “bazar fara inceput si sfarsit, coplesitoare senzatie de loc aflat niciunde, la capat de lume, absolut uitat”, despre “gropile, canalele descoperite, parbrizarii de la toate stopurile, tiganii ologi, ciungii si jegosii care isi taraie mucii prin praf”, ca si despre “chinezii de se taie felii si se arunca la veceu, ii gasim prin valize”, colectia de clisee verbale de genul “fir-ar tara ma-sii, nu vine el odata regele ala?”, “nu furam, ne descurcam, e o nuanta”, s.a.m.d. – se focalizeaza in diatriba alcoolic-extatica a lui Faianta de la pag. 72 s.u., monolog absolut memorabil (si recomandabil tuturor facultatilor de teatru).

“Orasul asta!!! Striga Faianta cu sticla de Jack Daniel’s in mana. Sodoma si Gomora!!! Baga-mi-as picioarele in el. Oras de cacat, stii cat de tare te iubesc?!? Mi-as da si sufletul pentru tine, mai, animalule, ca un prost te iubesc! tara asta, ba, cu paine si cu sare, cu machedoni si unguri, cu preoti beti de suparare, cu maici triste, cu vin, prescura si olari, tara cuminte si iubareata, mohorata cand ploua si vesela cand ninge, cu amanti toropiti de vorba lu’ Eminescu, tara asta, baaaa, urata, plansa si batuta, cu fripturi si cai verzi pe pereti, cu sezatori si aghioase, cu cafenele si buticuri, violata si statuta, cu Mosi, muntele Gaina si Ardeal, cu amagiri si cu manele, cu calusari si paparude, potera si iude, cu stele, cu compot, marinari si adventisti, tara saraca si micuta, cu printi si basme, cu vorbe dulci si cu sudalme… e tara mea!!! Si o iubesc, ma fac in ea!! E tara mea, ce-aveti cu ea? Ii dau in cap, ma joc cu ea…”

Acuma, sigur ca un cronicar literar care se (prea) respecta ar vorbi despre indecizia autorului in dispunerea accentelor (pentru ce optam ca esential: pentru savorile grotescului de la bordel, sau pentru cumplita scena a mineriadei? Pentru romanul argotic, sau pentru cel existential?), despre secventializarea (scenariala) excesiva, despre alternanta, uneori agasanta, a burlescului cu pateticul, a liricului cu licentiosul etc. Acelasi cronicar poate fi deranjat de evolutia romanului inceput in tromba postmoderna, trecut in satira, pitorescul lexical cu accente de tezism etic si incheiat in realismul cel mai crud (in fond, Faianta iubeste cat se poate de pur o fata ce se dovedeste nu doar o tarfa oarecare, dar si femeia insarcinata de… tatal eroului nostru). In fine, cronicarul cu pricina mai poate fi sicanat de oscilatiile de stil si constructie ale autorului, care trece nonsalant de la dialogul ametitor, in pagini de virtuozitate argotica, la partitura lirico-depresiva, prin reflectia morala si naratiunea onirica, prin hold up-uri mai mult sau mai putin reale/imaginare, ca si prin excelente contrapunctari muzicale ale realitatii: din duba politiei se aude “Wooly Bully cantata de Sam the Sham”, in vreme ce minerii stalcesc lumea-n bataie, dintr-un bar se aude Louis Armstrong cu “what a wonderful world”, iar automobilismul infractor se dorloteaza auditiv cu acordurile lui Ceaikovsky din “Spargatorul de nuci”!

Dar cum nu subsemnatul este acel cronicar (si nici nu are ambitia sa devina asa ceva) imi ingadui sa va atrag atentia asupra bibliotecii lui Faianta, insul axial de aici, care la 24 de ani a inghitit Dostoievski si Coelho, Bulgakov, Eliade si Kafka, Borges, Cortazar, Sabato si Cioran, Marquez, Thomas Mann si Biblia, Baudelaire si Vargas Llosa, si care-si traieste viata ca un film, cu peretii dormitorului acoperiti de posterele de la Calauza, Solaris, Oglinda, Duelistii ori Siberiada… “Nu-mi place realitatea, exclama Faianta. Totul e in capul meu. Mi-e frica sa traiesc, adica sa traiesc asa cum trebuie, asa cum as vrea. Si atunci imi inchipui totul”, inclusiv romanul acesta, adaugam noi. “La mine a mai simplu, marturiseste Grasu: io visez crima perfecta, nu sa omor, dar sa-mi inchipui cum ar fi. Si visez femei. Tot timpul imi inchipui cate ceva”. Cei doi compun o plauzibila, convingatoare fizionomie a tanarului bucurestean de astazi, deloc miop, ba dimpotriva. “In mintea mea, spune Faianta, toate detaliile astea se aduna deasupra gandurilor, calcandu-le in picioare ca o masa de copite sangerii”.

Stofa unei varste, croiala unui romancier de netagaduit.

*) Constantin Popescu, Mesteci si respiri mai usor… Editura Cartea Romaneasca, 272 pag.