Clopotul dinauntru

Am vazut nu demult intr-o captivanta colectie particulara bucuresteana mai multe tablouri de Mihai Sarbulescu*, dintre care Clopotele mi s-au parut realmente coplesitoare. Intr-un avant asociativ de accentuata ecumenicitate am realizat, privindu-le, ce va sa zica lectia chinezeasca despre rostul golului in formarea plinului, pazirea isihasta a simturilor si curatirea inimii prin umplerea auzului, Nirvana, limba originara si universala a clopotului, in al carui sorb ametitor timpul, spatiul, religiat, istoria, diferitele forme de credinta, nasterea, nunta si moartea devin una.

De culoarea lutului, a genurilor grele si incarcate de taina, clopotele lui Mihai Sarbulescu sfarsesc, indelung privite, ca metafore ale vazduhului, ca sonoritati inefabile, precum zborul brancusian ascuns in piatra. Ceea ce la primul contact pare o penitenta a auzului, ca o cadere indesata, amutita in sine, devine pana la urma decolare imponderabila, icoana a desprinderii de lut, a zborului.

Care sunt predicatele clopotului? El bate si aduna, cheama si masoara, deschide, trezeste si inchide, sarbatoreste si inmormanteaza, din vechime fiind asimilat ritmului inimii. Aici, in acest dublu impuls, resimtit cu egala fervoare a slujirii, de retragere si ofensiva, de umilinta si virulenta, melancolie si insurgenta, aici se afla – temperamental – retractilul si colericul Mihai Sarbulescu. Un egofil in permanenta autodaruire, hartuindu-se intr-o frenetica autocombustie, dar si coaguland cu nesmintita fidelitate comuniuni religios-artistice.

Depliat din 1981 in 1995, jurnalul sau se imparte cu aceeasi daruire singuratatii sinelui si uceniciei impreuna. Notatii iuti si revelatii fulgurante, dublate de atmosfera boemei de atelier si vernisaje. De-o parte, impatimitul de Van Gogh si convertitul la Natura, cel care-si impune sa “declare razboi instinctului – si picteaza cum vrei”, care asculta in extaz Wagner, citeste Nietzsche, Claudel, Peguy, Staniloae, se lasa atras cu voluptate de romantism, in ideea ca definitia fiintei sale nu poate fi decat “fervoarea, fervoarea, fervoarea” si ca, in cazul sau, “calea de mijloc e o prapastie: ma tin intr-o parte si intr-alta a ei, in extreme, ferindu-ma sa nu cad. E forma mea de echilibru”.

De cealalta parte, a impartasirii bucuriei, a duhului comunitar – seminariile de Biblie, Rembrandt si Eminescu ale lui Ioan Alexandru, drumurile la Sihastria parintelui Cleopa, la Antimul parintelui Sofian sau la Cernica parintelui Benedict Ghius, bucuria de-a lucra cot la cot, in serafice gradini si livezi, cu Horia Bernea, Paul Gherasim si Horia Pastina, pe colinele de la Teremia Mare, apoi istoriile (din pacate nedetaliate aici) ale grupului Prolog, asimilarea sfaturilor cu Paul Gherasim (“ma pune in garda contra culorilor tari; spune ca au ceva diabolic”), povestirile duhlii ale lui Afane Teodoreanu, cupajele de vin rosu si alb in care se specializase Horia Bernea, legatura – prin icoana – cu Sorin Dumitrescu si Ionica Grigorescu…

Pe scurt: “Idealul – atat de ravnit de Van Gogh, cel insingurat fara voie – este ca pictorii sa fie laolalta, sa lucreze impreuna”. Din aceasta pendulare solitar-solidar deriva deopotriva gratia si greutatea notatiilor. “Am rugat-o pe Anca sa-mi aduca din Germania un condei de argint, visez la niste desene usoare, numai un fum subtirel si lumina”. O gratie menita sa ascunda, numai pe jumatate in joaca, impasurile creatorului: “Mereu ma vaiet, uneori imi vine sa las lucrul balta. Nu ma pot insa apuca de altceva si nici nu incerc. Iubesc de o mie de ori mai mult neputinta mea in domeniul picturii, decat oricare alte reusite”. Si tot din balansul amintit deriva autoflagelarile (“la vernisajul expozitiei mele, m-am trezit rugandu-i pe unii din invitati sa nici nu se uite la tablouri. Este groaza ca-mi traiesc viata degeaba, ca nu fac nimic bun”), verdictele sagace (“diavolul e risipitor. Nu-i place sa pastreze”), nelinistile canonice si sfanta rezistenta la gaunoseniile postmodernitatii: “bag de seama ca astazi e de bon ton sa pocesti chipurile. Daca prezinti totusi o figura frumoasa, trebuie neaparat sa fii ori ironic, ori dulceag, idilic”.

Acum doi ani Mihai Sarbulescu a tiparit la editura Anastasia o admirabila suita de dialoguri cu Afgane Teodoreanu, Gheorghe Berindei, Stefan Sevastre, Vasile Varga, Mihai Horea, Constantin Flondor, Florin Mitroi, Horia Bernea, Horea Pastina, Ion Grigorescu, Sorin Dumitrescu, Mircea Tojatan, Paul Gherasim. Am comentat-o aici, in nr. 43 din 8 noeimrbie 2002. Abia cum, o data cu acest Jurnal, avem adevarata prefata la Despre ucenicie. Sa mai spun cata nevoie avem cu totii, scriitori, muzicieni, pictori, oameni de teatru, indiferent de convingeri si de formele de arta pe care le slujim, de atari confesiuni necosmetizate si insufletite de patima emulatiei? Sa mai spun ce utile ar fi dialogurile complementare si ce rol joaca sinceritatea coagulanta in actuala desfranare a deghizamentelor?

*) Mihai Sarbulescu, Jurnal, editura Ileana, 222 pag.