Clubul de la Roma si criza actuala (VIII)

La inceputul anilor ’70, in plin avant economic, populatia Austriei era totusi relaxata in privinta standardului de viata. Si in niciun caz, pentru austrieci, conceptul de bunastare nu se reducea la bunurile aflate in rafturile magazinelor alimentare si la preturile lor. Bunastarea constituita din unicate – si, deci, diversificata, intemeiata nu doar pe bani, ci si pe imaginatie, pe rafinament cultural, pe bun gust – nu era deloc o pasare rara. Desi o mare parte a austriecilor se bucura doar de o bunastare de serie. Un soi de bunastare dominata de tipare si de moda, contributiile imaginatiei individuale fiind minime. Era insa evidenta o puternica tendinta catre diversificare, catre unicate.

Ziarele din Austria din vara lui 1970, care scriau mult si dens despre bunastare, adunau sub acest concept hrana, conditiile de locuit si de munca, climatul social, educatia, sanatatea, timpul liber, circulatia informatiilor. Plecand de la ideea ca bunastarea este o conditie individuala. Masurata insa in dimensiune sociala. Si fiind posibila pe scara larga numai intr-o tara in care mersul economiei face ca partea cea mai mare a populatiei sa traiasca bine.

Nu exista insa trai bun fara o casa buna. L-am intrebat pe primarul Vienei, domnul Slavik, ce sanse are un austriac de rand sa traiasca intr-o casa buna.

– N-o sa raspund eu!, a precizat. Ar fi mai bine sa stati de vorba cu oameni care cunosc toate detaliile. O sa va aranjez cateva intalniri.

Am stat intr-adevar de vorba, in acele zile, cu edili, cu economisti, cu sociologi. Erau convinsi ca populatia Austriei aspira la o bunastare concreta. Numai ca bunastarea nu poate fi una pentru toti. De altfel, nici nu si-o proiectau toti austriecii in aceleasi contururi. Iar diversitatea opiniilor si dorintelor ingreuna misiunea autoritatilor, care reuseau greu sa gaseasca raspunsuri optime la nevoi concrete. Se multumeau sa insire cifre si sa asigure populatia ca tara poate sa obtina atat PIB, atata productie, atat consum. Daca populatia ar fi trait cu “medii”, lucrurile ar fi fost simple. Dar populatia avea nevoie de case, de hrana, de imbracaminte, de locuri de munca, de spitale, de scoli si de multe altele. Aceste bunuri ajungeau pentru toti? Si daca nu ajungeau, cum erau impartite? Intrebari grele. Mai ales ca bunastarea nu poate fi desprinsa de eficienta fiecaruia si de eficienta societatii.

– Cine imparte?, am intrebat.

– Piata!, a fost raspunsul… Dar statul trebuie sa intervina si sa ajute piata sa functioneze bine.

Specialistii vienezi in materie ii admirau pe americani. “Pentru ca stiu cel mai bine, spuneau ei, cum sa muste, azi, din painea zilei de maine.” Austriecii se hraneau si ei din painea viitorului. Dar nu ca americanii, care o faceau in stil mare.

Sa ne imaginam o familie tanara: sot si sotie. Si sa ne mai imaginam toata agoniseala lor sub forma unei paini. O paine de dimensiuni modeste. Cei doi tineri stiu bine ca pofta lor de consum e atat de mare incat, muscand din painea de dimensiuni modeste de pe masa lor, nu se vor satura niciodata. Iar pana cand painea va creste si va deveni indestulatoare vor avea mult de asteptat. Si de muncit. Exista insa si o alta solutie? Da, exista: solutia care s-a dovedit a fi castigatoare.

Traditia o cunoastem: tanara familie porneste de la lingura si, pe masura ce trec anii, acumuleaza bunuri. In cele din urma, poate, isi va face si casa visata. Americanii au rasturnat traditia, impunand o noua filosofie. Tanara familie a inceput sa isi asigure, dintr-o data, totul: casa, mobila, aparatura casnica, televizor, limuzina. Visul american. Sfidand painea evident modesta a zilei curente. Rupand din painea mare a zilei de maine. Bunastare cu bani imprumutati de la banca.

Sa vedem, insa, cum se imparte castigul. Pentru ca toate numerele pareau a fi castigatoare. Intai castiga tanara familie. Obtinand credite de consum si un credit ipotecar, pentru casa. Apoi, castiga societatea. De doua ori. O data prin faptul ca isi sporea fondul de active cu noile case construite. Si inca o data prin sporul de harnicie dobandit, pentru ca obligatia de a plati creditul era cel mai bun stimulent in munca.

Familia, obtinand credite, isi asigura confortul. Dar peste tot ce agonisise proprietara era banca. Pana la achitarea datoriei. Asa ca toti membrii activi ai familiei se vedeau obligati sa munceasca pe branci, sa invete continuu, ca sa-si pastreze locul de munca si sa castige mai bine, tot mai bine. Altfel, venea banca si le lua tot ce aveau.

Viata a dovedit ca americanii au descoperit si au imprastiat in lume cel mai bun antidot impotriva delasarii. Austriecii, care imprumutasera conceptul, se straduiau sa-l puna in practica.

Vienezii, in 1970, visau la ziua in care un astfel de stil de viata se va generaliza in Austria. Gustul era deja deprins. Bancile dadeau credite pentru case, pentru alte bunuri de folosinta indelungata, pentru consum imediat. Oamenii muscau din painea zilei de maine, muscau cu pofta, incercand sa traiasca mai bine.

Continuare: miercurea viitoare