Clubul de la Roma si criza actuala (XIX)

In pragul veacului al XX-lea, intr-o lume in miscare, pretutindeni se cauta capital. Dar capital nu inseamna doar un cont in banca, actiuni la rafinarii, la fabrici de automobile sau la companii financiare. Cunostintele stiintifice, tehnice, economice inseamna si ele capital. Fara indoiala ca astfel de cunostinte nu umbla razlete prin aer. Ele sunt adunate in creiere de savanti, de manageri, de tehnicieni, de administratori, de alti participanti la productie. America, tara care si-a asigurat cresterea permanenta a venitului, a facut investitii mari in educatie incepand inca din secolul al XIX-lea. Desi Statele Unite au avut mereu nenumarate prioritati, niciodata n-au ezitat sa investeasca optim in prioritatea numita educatie. Numai asa au reusit sa lege cu adevarat inteligenta americanilor de performantele asteptate in fiecare moment. Numai asa stiinta a reusit sa fie cel de-al patrulea factor de productie, alaturi de resursele naturale, de capital si de munca.

La intrarea in veacul XX, mai mult ca oricand in trecutul indepartat sau apropiat, rolul investitiei in cultura, in educatie devenise unul primordial: sa identifice, sa recupereze si sa ghideze valorile nationale spre o integrare deplina in constiinta vremii. Nenumarate tari, atunci, se mandreau deja cu o cultura in care s-au acumulat, strat peste strat, de-a lungul a nenumarate generatii, idei, experiente, conceptii. Dar, la cumpana dintre secolul XIX si secolul XX, cultura in general, stiinta in special se manifestau deja cu deosebire prin aderarea activa la idei de actualitate si prin institutii puternice, intarite continuu in timp, riguros reglementate, bine inzestrate. Mai mult chiar, au ajuns la intelegerea adevarului ca fara un bun management al calitatii, pe care nu-l obtine nimeni fara o buna educatie, fara o temeinica pregatire, nu poate fi vorba de o adevarata economie de piata. Fiindca piata este departe de a fi doar un spatiu de comert. Este un spatiu cultural. Si cultura de piata incepe cu adevarul preturilor, al costurilor de fabricatie, al cursurilor de schimb si al dobanzilor. Plus ideea fundamentala ca numai o buna organizare va pune in prim-plan nu munca in sine, fapt nesemnificativ, ci recunoasterea muncii de catre piata. Iata baza de plecare. De aici a decolat America. Fara o cultura a competitiei, fara o cultura de piata, fara imaginatie pusa la lucru nu s-ar fi putut inchega acel triunghi magic – democratizarea investitiilor, democratizarea imprumuturilor si democratizarea bunastarii – model la care ravneste o mare parte a lumii si care s-a raspandit, incepand din ultimul deceniu al veacului XX, pe intinse suprafete ale planetei. America a dobandit acest bun. Criza nu l-a devalorizat. A pus numai in lumina ideea ca e o masura in toate.

In zorii veacului al XX-lea, presedintele american Theodore Roosevelt (bineinteles ca altul decat cel ce avea sa joace un rol esential in Al Doilea Razboi Mondial) ii infrunta pe marii capitalisti. Caci refuzau sa-i considere pe muncitori… partenerii lor. El le spunea de la obraz: “O sa va apar impotriva socialistilor si-o sa va apar de voi insiva”. Pentru ca supracapitalizarea sa nu duca economia in colaps, presedintele a initiat un sistem de “supraveghere”, a arbitrat direct conflictele de munca sau a numit consilii de arbitraj. Si a dezgropat legea antitrust, din 1890, pe care toti o uitasera. Uriase monopoluri, legate de nume celebre, au fost obligate sa se desfaca pentru o cauza mare: inviorarea pietei libere si protejarea concurentei.

E numai un caz, desigur notoriu. Sunt si altele, numeroase, ce au ilustrat razboiul continuu al unor politicieni vizionari cu capitalistii ce nu reuseau sa vada mai nimic dincolo de interesul imediat. Nu pentru a-i distruge, fiindca odata cu ei ar fi disparut importante resurse financiare, fara a caror implicare omenirea ar fi fost mai trista. Si mai saraca. Dar pentru a-i “cuminti” si a-i determina sa se supuna legilor pietei.

De altfel, marii detinatori ai capitalurilor au acumulat forta, au devenit constienti de forta lor, au inteles ca pot influenta guvernele, chiar au si facut-o, dar ca nu pot incalca legile concurentei pe piata libera fara sa plateasca scump. Treptat, au inteles ca insusi volumul profitului este dependent de felul in care este impartit cu toti cei ce-l realizeaza.

E o mare lectie de istorie, pe care au inteles-o bine capitalistii americani. Au inteles ca informatiile, cunostintele, experienta, responsabilitatea actului decizional erau inca de pe atunci, la inceput de veac XX, stalpii pietei libere. Imaginatia a fost pusa la lucru. Iar visul a umplut spatiul intre extreme: saracii s-au incumetat sa gandeasca cum ar putea sa devina bogati.

Continuare miercurea viitoare