cmf? trb sa vb cu tn!/ de Lucian Vasilescu

Căutam oarece hârțoage prin cutiile în care păstrez tot soiul de vechituri. Într-o cutie mai mare am dat peste alte două cutii (de pantofi). Habar nu mai aveam ce dosisem în ele. Le-am deschis și am văzut că erau burdușite cu scrisori, cărți poștale ilustrate și „felicitări”. Toate, firește, primite de mine. De la această miraculoasă descoperire a trecut mai bine de o săptămână și, în fiecare seară, citesc câteva dintre misivele primite. Citesc doar câte puține pe zi, ca să-mi ajungă cât mai mult, așa cum mi-aș drămui apa în deșert. Știu, însă, că din deșertul real încă aș mai putea fi salvat în vreme ce din deșertul cotidian, cel de aici și de acum, nimeni nu scapă.

Bătrânele scrisori pe care le-am primit „acoperă” ceva mai mult de 25 de ani din viața mea. Unele sunt răspunsuri la scrisorile mele, altora le-am răspuns eu. Sunt acolo, pe hârtiile și cartoanele îngălbenite de vreme, cuvinte ale vechilor colegi, ale prietenilor (și prietenelor…), ale părinților și bunicilor care-mi scriau când eram departe de casă. Este, acolo, ascunsă între plicuri, și emoția cu care așteptam poștașul. Acolo este și tristețea zilei când nu-mi aducea scrisoarea de răspuns, acolo este și bucuria zilei când primeam plicul, acolo este și înfrigurarea cu care-l deschideam, acolo este și nesațul cu care „sorbeam” cuvintele înșirate pe foaia de hârtie.

Acum nu-mi mai scrie nimeni, dar nici eu nu mai am cui scrie. Acum nu mai am emoții, nici speranțe, nici așteptări. Acum știu exact și ce și când îmi aduce poștașul: facturi pe care trebuie să le achit urgent și „oferte” pe care nu le-am cerut și nu-mi sunt de nicio trebuință. Acum, citind bătrânele scrisori, îmi vine să mă întreb pe mine însumi: „Ce mai faci? Trebuie să vorbesc cu tine!” Dar nici măcar eu însumi nu îmi mai răspund…