Coabitarea Occidentului cu islamul – două soluții/ de Marius Vasileanu

Pornind de la noul scandal al unei caricaturi a profetului Muhammad publicate în revista satirică pariziană Charlie Hebdo, scriitorul Matei Vișniec se întreba zilele trecute dacă islamul provoacă un sentiment de frică în Franța. Întregul său articol publicat pe site-ul RFI vine în siajul unui dosar editat de revista L’ Express, apărut recent, cu același titlu: “Frica de islam”…

Matei Vișniec preferă o contextualizare strict franțuzească a chestiunii, amintind că islamul este a doua religie ca pondere în Hexagon, cele 5-6 milioane de mulsulmani având astăzi peste 2000 de locuri de cult, dintre care 500 sunt moschei. Iar construcțiile respective sporesc, dovadă: deschiderea recentă la Strasbourg a unei noi mari moschei.

Cu ocazia inaugurării acesteia, ministrul de interne Manuel Valls a pledat pentru “consolidarea unui «islam» francez care să fie mai bine organizat și care să respecte valorile Republicii franceze. El a mai adăugat însă următoarele (…): «Republica va fi intransigentă cu cei care înțeleg să o conteste și nu voi ezita să-i expulzez pe cei care se pretind ca aparținînd islamului, dar reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, precum și pe cei care, străini în țara noastră, nu respectă legile și valorile noastre. Nu voi accepta comportamentele salafiștilor și a altor grupuri care sfidează republica»”, notează Vișniec în articolul său care poate fi citit integral aici: http://www.rfi.ro/articol/stiri/politica/provoaca-islamul-un-sentiment-frica-franta

…Mă așteptam ca renumitul scriitor de teatru să trateze chestiunea într-o perspectivă mai amplă, fără a uita, între altele, spațiul din care el provine, anume Bucovina natală – creuzet unde timp de veacuri au existat și oarece frământări datorate numeroaselor etnii conlocuitoare, dar aproape niciodată din motive religioase ori confesionale.

Fără îndoială, istoria relaționării Țărilor Române cu mulsulmanii este cu totul alta. Aceasta a generat și o soluție românească pe care o voi aminti aici și care nu vine neapărat în contradicție cu ceea ce se petrece în Franța și în Occident, în general. Este o completare care ar trebui să îndemne la meditație.

Cuvântul-cheie, nerostit mai sus, dar devenit obsesie pentru francezi este laicitatea (laïcité ). Teza mea este că, paradoxal, de pe această poziționare a laicității, francezii vor avea totdeauna de pierdut în raport cu islamul, cu atât mai apăsat în cazul radicalilor. A te poziționa astfel atrage dezavantaje și, strategic vorbind, o postură slabă.

Nu miră pe nimeni, nici pe francezi măcar, să observe mulțimi de musulmani care tratează în cel mai fericit caz cu condescendență, dacă nu cu dispreț lăcașurile de cult occidentale. Orice turist va vedea adesea în preajma bisericilor creștine occidentale musulmani șezând pe gărdulețul din jurul lăcașului de cult (în general, deschis doar duminica ori, din ce în ce mai des, închis de ani buni deja) care mănâncă semințe, scuipând cojile pe jos. Dar niciodată asemenea scene nu vei vedea în jurul unei moschei (deschise zilnic)!

Cu alte cuvinte, laicitatea atrage – între altele – un anume dispreț din partea credinciosului (practicant). Mai mult, fundamentalistul se va considera “superior”.

NB: Vorbim aici strict din perspectiva psihologiei religiei, nicidecum despre ceea ce se petrece în realitatea absolută, nu sunt eu cel capabil și chemat să judece.

Într-o țară unde credința este încă reală, precum România, unde conceptul laicității este ca și inexistent, în pofida eforturilor unor mărunte ONG-uri care și-au propus să o promoveze (haios și paradoxal, aproape la fel de agresiv precum unii fundamentaliști islamici!), lucrurile stau cu totul altfel. Relaționarea creștini – musulmani nu se petrece nicidecum de pe poziții adverse. Acolo unde relațiile se stabilesc între oameni credincioși, relațiile de putere se restructurează cu naturalețe.

Nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece, știm foarte bine cât au avut și au de suferit credincioșii creștini (ortodocși) în unele țări majoritar musulmane.

Ceea ce vreau să spun este că strict la nivel strategic și psihologic – nu doctrinar, nu teologic, nu spiritual -, dacă te poziționezi pe linia laicității, ai un dezavantaj net comparativ cu a te poziționa religios vizavi de problema islamului.

Aș mai adăuga la asta – ignorând propriile noastre pusee de fundamentalism, existente pe alocuri, dar niciodată atât de agresive (să nu uităm că islamul este mai tânăr cu șase secole decât creștinismul, amintindu-ne cu acest prilej și de excesele creștinismului de acum cinci-șase-șapte secole) – o anume cumințenie a ortodoxiei, un modus vivendi construit timp de veacuri în relația cu islamul, fenomen care astăzi generează roade bune. Fără a idealiza, fără a ignora prostia umană și accidentalul (de multe ori neîntâmplător în istorie), susținem prin aceste rânduri că România poate fi furnizor de securitate și din această perspectivă. Mitologia unei foarte bune penetrări inclusiv la nivel de servicii secrete în spațiul islamic (confirmată în timp prin rezultate, și despre dimensiunile căreia vom afla, poate, abia peste multe zeci de ani de aici înainte) este, cred, favorizată și de creștinismul ortodox nu numai de inteligența românilor sau de frumusețea româncelor…

Pe scurt, folosind limbajul lui Constantin Noica, soluția românească la problema islamului este, din punctul meu de vedere, una a dialogului “întru”, pe când laicitatea, oricât s-ar strădui, nu poate genera decât convorbiri “despre”.

O a doua soluție, de această dată europeană, este aceea de a asimila la toate nivelurile cât mai multe și cât mai serioase noțiuni despre credințele coexistente pe continent. Iar acest lucru îl realizează istoria și antropologia religiilor. Dacă funcționarii și politicienii occidentali ar fi avut minime cunoștințe de istorie a religiilor – indiferent de credința personală a acestora -, imense gafe precum bombardarea sârbilor în zilele de Paști ar fi fost (poate) evitate. Practic, nu există domeniu de activitate unde să nu te folosești de știința numită istoria religiilor: începând cu spațiul cultural, până la cel economic, politic, militar etc. etc.

Desigur că și istoria religiilor poate fi predată cu parti-pris, ceea ce este neștiințific și de prisos. A vorbi despre alte religii numai pentru a le pune în inferioritate în raport cu propria ta credință este ridicol și lipsit de etică profesională. Acolo unde studiul religiilor se predă profesionist, tinerii ar avea numai de câștigat, ar afla despre ceea ce îi unește și, eventual, despre existența unei anumite unități transcendente…

Acesta este motivul pentru care pledez de câte ori am prilejul pentru necesitatea stringentă a introducerii orelor de istorie a religiilor în clasele de liceu. Așa cum este foarte necesar să cunoști măcar din motive culturale, dacă nu de credință, propria religie – iar anii adolescenței, să zicem clasele a IX-a și a X-a, sunt fundamentali, căci aceasta este vârsta marilor întrebări -, tot astfel, să spunem, începând cu clasa a XI-a și a a XII-a consider sine qua non cursurile de introducere în istoria religiilor…

Din proprie experiență pot afirma că am avut bucuria să predau și elevilor, și studenților, aparținători cam tuturor religiilor și confesiunilor existente la noi. Și nu mică îți este surpriza când constați că un student musulman, de pildă, te privește cu alți ochi atunci când îi vorbești despre lucruri pe care nici el nu le cunoaște despre propria sa credință. Iată, spre exemplu, un celebru pasaj rostit de unul dintre cei mai mari mistici al islamului, Mohyiddin ibn Arabî (Tarjumân el-ashwâq): “Inima mea se deschide spre toate formele: e pășune pentru gazelele, mânăstire pentru călugării creștini, templu al idolilor pentru păgâni, Kaaba pentru pelerinii musulmani, tablele Legii pentru evrei, cartea Koranului pentru arabi. Practic religia Iubirii. Ori încotro se vor îndrepta caravanele ei, religia Iubirii va fi religia și credința mea”…

Numai în acest context se poate vorbi despre o a treia soluție care este râsul. Dar dacă râsul nu este precedat de zâmbet, riscă să devină rânjet. Căci, iată, pentru unii râsul este medicament, pentru alții, otravă. Acesta este motivul pentru care soluția râsului este în realitate doar o derivată a uneie dintre soluțiile anterioare care presupun respectul și empatia cu celălalt, chiar ostil mie. Dincolo de sechelele instrumentalizărilor politice, mai ales la nivel de comunități, maturizarea spirituală vine în timp, nu poate sări etape, dă rod și se coace numai în condiții prielnice.

PS: Între timp, după redactarea acestui articol, aflu că România a primit o amenințare fără precedent din partea unui radical islamist. Fără a o ignora – dar nici nu cred că merită o atât de mare atenție precum a primit în presa autohtonă -, cu atât mai apăsat rândurile de mai sus își dovedesc utilitatea.